Strain...partea I

   Ma prinsesei de mana ca sa imi spui un adio frant.Mi-ai dat drumul si asa am plecat departe unul de celalalt pentru a uita durerea. Aveam nevoie de o introspectie pentru a uita cine esti sau cine sunt insa ultimele tale cuvinte imi raneau sufletul. Nu recunoasteam ca m-ai ranit ! Distanta ma facea sa ma izbesc de tine zilnic iar asta imi taia rasuflarea!Imi era frica sa spun cu voce tare ceva care m-ar putea convinge ca ce e intre noi e doar obisnuinta si nu iubirea care ma lasa fara lacrimi uneori.Intr-o seara sarutul tau a ramas rece in momente de iarna ce sunau a decembrie!Si sangele imi tot curgea in venele secatuite de timp! Ajunsesem departe, la o mare atat de pustie si goala. Dar iarna a imbracat-o intr-o haina iar nisipul i-au devenit ochii. Si erau asa de verzi incat valul ii era lacrima. Ma inecam deseori pentru cateva secunde in ea pentru ca nu o vazusem niciodata asa de involburata- marea!Dar tu, straine, caci asta devii in umbra cerului sfarsit, sarutai uscatul in timp ce eu cunoasteam saratul. Iti simteam setea sub pielea mea dar eram incostienta si credeam in tine ca apoi sa imi darami un vis, doua, trei si reuseai sa imi distrugi tot universul! Iubirea ta imi devenea lant ce s-a topit o data cu visul de a fi pe veci impreuna. Durerea te sfarseste insa uitarea te distruge. Nu pe mine, ci pe tine, straine!Te-ai simtit fericit, straine? Caci eu m-am simtit impinsa pe o ultima stanca si cadeam daca nu era marea si iarna.
   Iarna ramane anotimpul nostru pentru ca a fost anotimpul despartirii noastre.
   Si poate te intrebi ce s-ar intampla daca m-as indragosti din nou!As deveni haos...un haos rational si cu lacrimi in ochi nu voi mai iubi ci voi sta in intunericul meu iar cel de care ma voi indragosti va fi doar o pata alba din prezentul meu.El imi va sterge lacrima, ma va alina, ma va alinta, dar sufletul meu va plange dupa prima mea dragoste, primul sarut si prima despartire surdo-muta pentru ca "nu ne-am spus niciodata adio"...au ramas doar zambete triste care nu se vor sterge niciodata din mintea mea !El imi va fii mereu inger chiar si de ar fii demon iar tu un strain cu chip de print, asa cum mi l-am inchipuit mereu! Imi spuneai uneori ca tu vroiai sa-mi fii prima dragoste dar  nu realizai ca tu trebuia sa ma vindeci...Ai fost pansament pentru lacrimi dar nu si pentru suflet! La ultima revedere mi-ai cantat la pian iar eu te-am ascultat sarutand notele dar cand ai terminat mi s-au terminat amintirile si tu te-ai ridicat, mi-ai sarutat mana iar eu am inceput sa plang. Ai crezut ca te-ai inecat in lacrimile mele si mi le-ai sters si m-ai luat la dans. Un vals sfarsit pentru ca era ca un anunt pentru sinuciderea noastra!
   Stiam amandoi ca marea ma va cucerii iar tu vei ramane captiv pe uscat!
   Straine, pe cat te-am iubit, pe atat acum imi esti doar o amintire!

Momente

Imi amintesc...ca ma durea. Ma durea sa o privesc ...
De obicei zgomotul uman se pierdea in tacerea absurda a trupului meu iar ea ramanea muta in lumea ei ratacita. Stiu ca mereu, in mintea mea ii desenam harti pe umeri. Harti ce duceau, desigur la sufletul meu pierdut. Aflasem de curand ca sora mea murise dintr-o prostie. Supradoza... iar eu ratacit in umbra apusului  am alergat spre ea intr-o vara tarzie in care amurgul parasea cerul usor, usor. Un cuvant si apoi niste fraze banale, zambetul ei imi devenea toamna cu un cer plin de culori stravezii. Totul prindea forma in ochii ei iar eu deveneam eu-ul pierdut acum ceva timp. Nu imi amintesc clar primul cuvant dar sufletul ei imi devenea povara dulce a tipatului surd din cana de cafea!ii deveneam otrava-n vene insa pe ea nu o deranja pentru ca ii eram drogul mult asteptat. Dulcele-i drog!
Ii deveneam cosmar odata cu primul sarut si eram constient ca la un moment dat o sa o parasesc pentru o cauza pierduta. ccateodata imi era usor sa uit cum deveneam pentru ca imediat soarta ma facea sa ma reindragostesc de ea si de zambetul ei. Al dracului zambet dupa care acum plang si imi blestem zilele ca nu ii sunt alaturi. Credeam ca suntem nascuti ca sa traim singuri si sa murim singuri insa al naibii cer mi-a facut o surpriza dureroasa. M-am nascut singur ca sa traiesc singur cu amintirea ei..iar de murit...o sa mor cu dorul de ea pentru ca imi iau supradoza letala din dorul de ea. Sarutul ma durea, zambetul ei ma omora incetul cu incetul pe dinauntru iar eu deveneam putred de sentimente varsate in pamant! Toti devenim pamant iar ea devine inger! Am fost in intuneric si deja intunericul ma acaparase dar a venit ea... Ea ce imi devenea cuvant, silaba, sunet! Imi devenea cheia spre rai! Imi spunea uneori cand stateam in pat acoperiti de lumina ce deveneau fibre pe trupul ei firav ca nu o pot rani, nu o pot sparge pentru ca nu am cum. Si uite-ne acum: ea intr-o parte iar eu in alta si totusi cu gandurile in acelasi loc...Ce ar fi fost daca...
Cand aveam rataciri de suflet imi venea in fata si imi zambea trist." Poate pierzi bucati din inima dar eu ti le voi coase". Si era asa minunat sa o vad zambind. Imi placea fiecare gest al ei in special cand se enerva pentru ca in loc sa vad rautate vedeam blandetea sufletului ei.
Prima zi cu ea a fost ca si cand mi-as fi revazut sora. Aveam sentimentul ala de "bun venit acasa". Cand ne-am privit  am simtit cum soarele nu mai e asa frumos dimineata pentru ca ea ii luase locul iar asternuturile parea ale dracului de reci fara ea. Dimineata ma trezea cu mana pusa pe obrazul meu, ea dormind inca si eu ma trezeam doar sa o privesc.  Nu zic cu mintea ci cu sufletul acum!Ma invinuiesc acum pentru ca am facut-o sa fie slaba iar lacrimile ei vor fii margaritare in umbra calaului din mine.Sunt un calau de bucurie si de viata pentru ca odata ce am plecat i-am luat-o si ma durea.. ma durea pentru ca nu mai era ea cea de care ma indragostisem. Zambetul ei devenea rece ca o zi din decembrie. Stiu ca prefera sa stea pe podea si sa asculte amara muzica a naturii si sa fumeze o tigara si sa priveasca fumul cum prinde chipul meu in vantul ce venea pe geam. Ultima data cand am sarutat-o, mi-a ramas amar pe buze de la zatul de cafea. Cafea cu lapte asa cum ii place..
Si  uite ca mereu ma intorc la ea desi nu ar mai trebui sa o mai caut sa nu o mai ranesc, sa o las sa plece unde ii e locul dar nu mai suport singuratatea si imi doresc sa imi impart o bucatica din aer cu ea sa ma calmez! Imi doresc sa mai adorm o data cu ea dar definitiv, sa ii simt pielea si urmele dintilor mei la nesfarsit. Sunt un betiv de nebunie iar ochii ei asta imi era. Nebunie curata! Suflet curat!
Nu ii cer mila! Ii cer iertare pentru ca nu am avut cum sa ii zic asta!
Te iubesc mereu asa cum ai fost, esti si vei fii! Te iubesc ...dar esti fericita?

Scrisoare de adio

"Cand o citeam, simteam ca e ceva in neregula cu ea si ma topeam in amurgul cuvintelor ei"

Asta..ii spunea ei cand eu eram plecata..iar acum ii repeta ora de ora pentru ca eu am plecat definitiv din viata lui... Ii va lua mult pana va realiza sarutul marii sau linistea unei seri petrecute in lumina amurgului. Am fost Icarul lui, care a cazut si si-a frant  aripile in incercarea de a-l iubi cu toata fiinta. Icar a iubit soarele..iar eu franturi din sufletul lui pentru ca in incercarea mea de a zbura, el devenise soarele meu si tot zburam, zburam pana cand ceara iubirii s-a scurs in aerul sarat al marii si eu am cazut. Franta-n aripi si scaldata in apusul unui drum spre cer, el devine acum luna! Mi-ai fost vara si toamna, apus si rasarit, soare si...acum luna!Etern suras al tristetii! Am fost fericita si acum..sunt cazuta!

Te voi iubi ca un suras , ca o briza calda. Te voi iubi mereu pentru noptile pierdute in cuvintele nepasarii noastre! Te voi iubi mereu pentru sarutul tau si pentru misterul tau! te voiu iubi precum un copil care a descoperit inghetata. te voi iubi mai presus de orice pentru ca tu imi esti Dedalul soarelui!

Sa nu uiti ca te voi iubi mereu!

raspuns

Prinde-mi moartea si saruta-mi marea!Poate asa o sa intelegi cum sunt, cine sunt si de ce sunt asa. NU ma mai judeca pentru ca nu sunt o floare pe cale sa moara...cateodata am nevoie sa imi demonstrezi cine sunt eu in viata ta! Cateodata am nevoie de gust gelozia, tristetea, uitarea...Si apoi sa ne impacam!

Sedinta 7

"Eram foarte bune prietene...Eu dormeam la ea la camin iar ea, uneori, la mine acasa si atunci cand se intampla adormeam dimineata si ne trezeam seara. Asta pentru ca nu ne mai saturam sa povestim. Stateam aproape toata ziua impreuna si tot gaseam ceva de povestit. Eram fericita ca era langa mine. Ea haotica, distrata, mereu cu zambetul pe buze. Ciudat cum o zi obisnuita la facultate iti schimba viata. Ea devenea aerul de care aveam atata nevoie. Stiam ca, daca o sun, imi va raspunde indiferent de ora si la fel..daca ea ma suna ii raspundeam indiferent de moment. Eram trista cand trebuia sa plece insa telefonul ii tinea locul. Imi era de ajuns sa ii aud vocea, sa stiu ca e in regula. Ma obisnuisem atat de mult cu ea. Sufletul ei era prea bun, prea naiv.."

Cum v-ati cunoscut?

"Eram in primele zile de cursuri si ma intrebam daca are o tigara. Ea era langa mine asa ca mi-a fost usor sa o intreb: " Fumezi?".ea, zambind, mi-a spus ca da si m-a intrebat daca vreau in pauza sa iesim sa fumam. Bineinteles ca am acceptat. Prietenia noastra a pornit de la o tigara si ajunsese sa se termine de la un baiat. Mi-e greu fara ea... In ziua aia am facut si schimb de numere de telefon. Ne intelegeam foarte bine. Eram ca un suflet in 2 corpuri, ca doua bucati de puzzle care se potriveau de minune. Am vorbit, ne-am povestit toate tampeniile facute in liceu... Pana cand a venit el. Un el grandios si incetul cu incetul, sora mea imi devenea dusmanul. cel putin asa stateau lucrurile in viziunea mea. O perioada ne-am inteles bine toti 3.. El, inalt, cu ochii albastri precum cristalul marii, ea cu veselia ei molipsitoare, eu indragostita de el  si fericita cu amandoi. Relatia mea cu el a fost una infloritoare. 6 luni minunate, in care dragostea imi amintea mereu de ea. Ea era in cautare iar feircirea ei depindea intr-un fel de noi, amandoi. Ma simteam vinovata cand il sarutam sau cand il tineam de mana pentru ca ea nu avea parte de chestiile astea... ma simteam vinovata pentru fericirea mea."

De ce v-ati departat una de cealalta?

"Gelozia mea se accentuase, Nu imi permiteam sa il pierd... El devenise universul meu, totul as putea spune. Ea ma sustinea in tot dar eu nu o sustineam deloc. MI se parea mereu ca e invidioasa pe mine, pe fericirea mea. El o placea insa am aparut eu si i-am sucit mintile. L-am facut sa ma placa, sa vada ca sunt diferita insa ea era diferita nu eu si asta ma enerva pentru ca o vedeam in fiecare zi. Il vedeam cum i se lumineaza fata cand o vede, lucru care nu i se intampla cand era cu mine. Aveau discutii comune pentru ca ascultau acelasi gen de muzica. Eu, fire total opusa, nu ii intelegeam. Aveam incredere in ea pentru ca parea inocenta. Era inocenta insa eu, dupa un timp, am crezut ca e indragostita de el... Dar,de fapt, ea interpretase relatia lor ca frate si sora, nicidecum o relatie bazata pe iubire... Era iubire doar din partea lui si eu vedeam zilnic asta si ma ingrozeam ca o sa il pierd si ma  suparam pe ea, iar ea... atat de gingasa incat  nu isi dadea seama.
Prostuta...mi-e dor de prostuta aia care radeala fiecare banc sec spus de noi si mi-e dor de tigarile stinse la jumatate cand trebuias a plec la facultate..I-am indepartat. Eu am testat-o pe ea, mi-a dovedit ca e prietena mea cea mai buna dar el a picat testul si eu nu imi permiteam asta.. nu imi permiteam sa il pierd pe el, asa indragostit de ea, dar era al meu.
Am lasat-o un timp sa creada ca e bine intre noi, ne-am distrat, ea si-a rupt piciorul, noi i-am fost alaturi si il vedeam pe el cum sufera alaturi ea, cum o ajuta fara ca ea sa ii ceara ajutorul.
Api a urmat perioada critica, in care am facut-o sa sufere... sa planga dupa ce am fost odata! I-am spus toate lucrurile urate, tot ce tinea de mine si acel el pe care l-am iubit din suflet. M-am autodistrus..dragostea asta m-a epuizat iar ea a renascut. Mai buna, mai frumoasa...altfel decat o vedeam eu. El a disparut din viata mea dar  zilnic il vaad cum se macina intre dorinta de a-i spune si a nu-i spune..E trist cum iubirea adevarata se sfarseste asa. Stiu ca pentru mine ea a fost prietena perfecta..sora mea...mereu va fi chiar daca nu ii arat asta! Chiar si acum, ea e alaturi de mine iar eu sunt distanta.. rece.. "

sedinta 6

"Ma gasise intr-un moment trist , intr-un moment in care viata nu isi mai avea rostul in gandurile mele. Moartea devenea pasiunea mea tragica iar intunericul ma avea din ce in ce mai mult. Eu deveneam intunericul... Nu stiu..sincer nu stiu cum un el atat de siguratic s-a lipit de intunericul meu care a devenit lumina pentru cateva saptamani... Dupa ce mi-a zis ultimele cuvinte am intrat in depresie.. depresia cuvintelor.. prieteni nu mai aveam, iar problemele incepeau sa se stranga. Am fost la un medic iar antidepresivele deja nu isi mai faceau efectul... La un moment dat somniferele devenisera ultima solutie pentru a dormi si a ma putea relaxa. Il visam adesea pe el, cel de care eram indragostita, cu care dansam cand noptile plangeau, cel cu care radeam de mine. (Cat pot sa fiu de impedicata!) In visele mele nu ne sarutam niciodata. Deveneau prea dureroase, apoi voiam sa ma trezesc si sa ii dau cate un mesaj in care sa ii scriu ca nu mai pot fara el, sa ii cer socoteala pentru faptul ca m-a facut sa fiu nebuna dupa el...Dupa un timp a revenit iar eu eram distanta, rece iar lui nu ii placeau treburile astea si uneori ma facea sa ma simt pierduta. Ma amagea cu iluzii alte timpului. adesea ii vorbeam de sinucidere iar el, cu blestemata lui voce calma,calda imi spunea ca e posibila o recuperare, dar fara sa mentioneze greutatea lunilor fara el, fara noi, fara cineva cu care sa vobesc. El nu stia de camera in care imi pierdeam saruturile lui, in care ii numaram gandurile...nu stia de nimic. El venea si pleca air eu ramaneam singura.El nu isi dadea seama cat de rau ma dureau momentele in care pleca si cand revenea ma intreba daca imi e bine iar eu ii spuneam ca da, sunt bine, dar nu stia multe... nu stia de lacrimilie adunate si rasfrante, de cicatricile pe care sufletul meu le avea...

Avea unpla bine facut iar eu eram cheia... gresea un pas, gresea tot planul si era distrus.Planul era sa vorbeasca cu mine apoi sa se imprieteneasca cu mine, eu sa il plac iar el sa ma faca sa renunt la toti prietenii meu, sa ma minta, sa se joace cu mintea mea,sa imi trimita mesaje cu diferite intelesuri. Pasul era terminat, eu indragostita, el fericit. Ma face fericita o noapte, doua, trei, dupa care pleaca fara sa se uite inapoi. Eu devin depresiva si ma gandesc la toate amintirile noastre, plang, nu dorm, nu mananc decat iluzii. Apoi cand ii este greu si o da in bara cu ceva revine la mine. Stii care e cea mai dureroasa parte? Ca nu pot sa il ignor, nu pot sa il uit.. Mereu il primesc si ii spun ca aici ma va gasi mereu si ii spun cele 8 litere, un te iubesc intors ce suna a infinit.Stiai ca un "te iubesc" inseamna de fapt" pe veci vei fi al meu"? Ma intrebam adesea de cate ori i-a reusit planul, cu cate fete...dar cred ca raspunsul nu il voi stii niciodata..."

Regreti?

"Nu am ce sa regret..poate doar faptul ca am fost prea proasta sa ii cad in plasa... minunata lui plasa..."

sedinte

"...vreau sa-ti intru-n sange..."

Ce inseamna asta?

"Sentimentul de  a cere cu imprumut ziua de maine si de a inapoia o zi de ieri spalata de apa marii si cernuta de nisipul ei!Mereu am cautat capruiul ochilor ei, am stat in asteptarea zambetului ei...Tin minte ca am sarutat-o in drumul ei spre casa.. Ii era frig si era tacuta iar sarutul meu a facut-o sa se simta implinita, sa se simta vindecata pentru ca mereu o vedeam trista... la aceasi masa cu acelasi ceai si cu o tigara in mana, mentolata! Mereu acelasi ceai de menta. Imi inghiteam cu incapatanare cuvintele cand sufletul dorea sa ii spuna un  "buna!" banal. Nu o vedeam ca pe cineva banal. Era doar ea si in jurul ei nimic nu conta. Zambetul ei imi facea ziua mai frumoasa dar noaptea era perfecta.Trecea pe langa mine iar eu deveneam dependent de parfumul ei, de pasii ei, de sufletul ei. M-am renascut iubind-o cu atata pasiune si moarte... Pana cand ea s-a rasfrant asupra noastra facand din cer doua locuri pentru doua persoane banale din tren. Trenul- mereu imi vorbea de el...

E ciudat cum, intr-o seara, tot parfumul ala de care devenisem dependent s-a transformat in sangele pe care il gustam in fiecare secunda a vietii mele. A fost seara noastra in care ne-am intalnit ochii, palmele iar mai tarziu buzele...E ciudat cum, nu stiu cum, devenise real ce visam de mult timp. Era ireal! Drumul spre casa la ora 6 dimineata parea peticit cu umbre ale trecutului si cu vindecarea lor totodata! Eram pierduti si imi placea. Luna ne era martora iubirii secrete.. totul era frumos.Nu era banal, nu era absurd, toate aveau sens. Simteam ca doar trebuie sa o imbratisez si eram fericit. 

Am mintit in legatura cu mine, cu sufletul meu, cu frumusetea lui... dar ea nu mintise cu nimic, era pura..Eu deveneam iadul, ea era raiul meu! Eu deveneam diavol ea devenea ingerul meu pe care urma sa il pierd din cauza minciunilor mele. Stiam ca nu ma va mai iubi sau daca ar continua sa o faca sufletul ei ar fi fost prea ranit si nu ar fi dus nicaieri. 

Era firea aia rebela si totodata cumintenia ei ma uimea. Era paradoxul in persoana. Se juca cu mintea mea iar eu o lasam sa faca ce vrea cu ea. Mereu ma astepta cu acea camera uitata de timp curata, uneori dormind in pat... ma surprindea cu teoriile ei cum ca fiecare om isi abandoneaza ideile pe strada...in medie cam 10-15 idei, si vreo 40 de ganduri... in fiecare minut! Nu o intelegeam dar o lasam sa creada asta...S-a terminat cand a aflat adevarul si asta a sfasiat-o! Adanc! Realizase ca dragostea mea fata de ea era sincera dar nu era de acord cu ceea ce facusem... stia ca o sa ma paraseasca intr-un final dar nu isi daduse seama cum si de ce.

Aflase de la un prieten, poate vantul, poate luna, poate ploaia pe careo adora ea. Acea Ea de care sunt inca indragostit... Imi era si prietena si iubita si soare si luna.

Adevarul a fost inceputul sfarsitului....In ultima noapte de dragoste ea mi-a spus ca vrea sa imi intre in sange si sa ma pastreze acolo...stiam ca in felul asta nu ar mai fi suferit...nu ar mai fi fost dezamagita, pur si simplu ar fi stiut tot de la inceput.

Sfarsitul a venit cu o cafea si o tigara stinsa la jumate... Ea a plecat si m-a lasat pierdut..."

plecat

Ea avea franturi de suflet pierdute asa cum si eu le aveam.Sarutul ei era din alta lume iar camera in care dormea era pur si simplu universul. I-am zis data trecuta cand incerca sa adoarma si se prefacea adormita: "Ti-am citit surasul si suspinul si ...suntem la fel. Tu esti ca mine..singuratica si nelinistita.Marea te-a tradat si mie imi e frica...Franturi din sufletul tau inca jelesc marea albastra dar stiu ca acum ploaia o sa te castige. Batalia asta e fara rost cand stiu cum o sa se intample lucrurile." Ea in momentul ala ma privea cu ochii pierduti si nu intelegea prea bine ce i se intampla.

Doua suflete scaldate in amarul vremii in care traim si totusi... noi plecam.

maine la 5

"A crezut de mii  de ori ca ea imi va fii inceputul iar eu ii voi fii sfarsitul.dar lucrurile au luat-o razna si s-a schimbat tot. Eu i-am fost inceput iar ea mi-a  fost sfarsitul. Ba chiar am crezut ca o sa ii arat ce este intunericul."

Te astept maine la 5. E bine?

"E foarte bine."

sedinta 5

"Azi ma aleg pe mine pentru ca de fiecare data incerc sa nu fiu egoista  si sa te aleg pe tine..mereu ne-am scufundat in noroi de atata fericire si inca mai mirosi a tutun ..uita-te in jurul tau... am facut totul pentru tine si pentru fiecare secunda de glorie a ta..glorie... S-a nascut din puterea mea de a sta in spatele tau, sa te aleg pe tine... mereu imi spuneai  ca nu e nevoie dar stiai ca voi sta..si te voi alege pe tine..
Stii mereu ca ce zic e adevarat, dar nu ma crezi. Iti place sa te plimbi intre doua lumi...sa plutesti pe un ocean de gratitudine..Asa i-am zis..si chiar de data asta ma alesesem pe mine cea plina de fericire, cea plina de sustinere azi ma transformasem in femeia la care ma gandeam atata timp si am continuat sa ii spun ca tacerea nu ii este raspuns ci e mai mult o sinucidere a cuvintelor.Am recunoscut, spre rusinea mea, cum sarutul lui imi era invelis in fiecare noapte...fericire? iubire? cine mai are nevoie de el? Spune-mi tu, cel care le stii pe toate...cel la care vin cu gandul ca imi vei vedea suferinta...Ma simt trista ca m-am ales pe mine..spune-mi tu, de ce vin mereu si ma destainui unui strain? Nu am nevoie de tine.. mai tarziu o sa am obligatii fata de tine.."

Dupa ce a cazut in genunchi s-a ridicat usor si s-a asezat pe canapea..vedeam cat e de tulburata si nu incetam sa imi fie mila. Mie nu ar fi trebuit sa imi fie mila. O tratam, la fel ca si pe el. Ii ascultam. Nu am indraznit decat sa ii pun o singura intrebare.

-Iubesti?De ce nu ii povestesti lui toate astea? Toate sentimentele tale?


"Crezi ca m-ar crede?Esti singurul care ma asculta ...A te indragosti e sinonim cu a te sinucide, a deveni schizofrenic!Mi-a spus ca mereu va fii acolo si ca nu va lasa sa ma raneasca pe nimeni...desi...stia foarte bine ca el ma raneste...Am nevoie de liniste, de refacere..Multumesc"

A plecat...dar inainte sa inchida usa, cu fata plina de lacrimi mi-a zambit. Acel zambet pur pe care nu l-am mai avut de mult timp si a spus "Promit!"...Oare de ce?

concediu medical!

just...you

 

 Si cateodata imi e dor sa te aud...dar pur si simplu nu pot sa te aud...imi va fii dor mai tare si nu mai vreau asta.Tot ce imi pot dori acum e sa te uit, fata, gesturile, zambetul, chiar si ochii aia mari si caprui care te patrund atunci cand minti si care te fac sa spui adevarul. Zilnic fumez o tigara in amintirea ta. Traiesc cu speranta ca fumul se ridica si mi te creeaza pe propria-mi retina si ma face sa mai indur o zi din viata asta cruda si trista in care nu te mai am. Nu mi-am putut imagina ca o sa fac din dragoste un tel in viata si , da, poate ca mint atunci cand iti spun ca nu mai vreau sa te vad sau sa te am, sa te simt al meu. Si probabil ca acum crezi ca plang, ca de obicei. Nu, nu plang! Nu e un moment de slabiciune...e adevarul pierdut de noi pe drum, pe nisip, pe apa...Si adevarul? Plang...nu am apucat sa avem melodia noastra, nici macar steaua noastra...Imi e dor de tine si totusi incerc sa te uit...

Straine, unde esti?

O alta sedinta

"Imi porti sarutul in spate cum isi duc melcii morti sufletul in cochilii de smarald."

Straine, o pierd si nu e vina mea...dar nici vina ei. Adevarul e intotdeauna la mijloc asa cum a fost mereu. Fara timp, fara spatiu...ea era o continua vara rece in umbra toamnei calde iar eu eram un pierde-vara, un sfarsit de inceput .Isi adunase intr-un timp toate petalele de secunde intr-un cearceaf pe care oricum l-a aruncat. Eram in prelungirea ei, un ceas cu secunde inca fara ore. Eram in asteptarea lor. Uneori mi se parea ca nu e femei ci e un copil banal care plange cand marea ingheata si rade la norii de pe cer.  Marea? Tradatoare.
Straine, iubesti? Tu iubesti? Nu te duce atunci la mare. Nu o lasa sa plece acolo. Si nu te duce nici tu caci te prinde in mreje si apoi, cand pleci, se va sfarsi tragic. Straine, nebun sunt, stiu asta, dar nu fii un kamikaze al iubirii. Fii doar tu si ea, fara timp, fara mare. Eu urasc marea pentru ca mi-a luat-o...si acum ma simt pierdut. Alerg si rad si arat ca ma simt plin dar de fapt sunt ...gol...fara haine, fara cuvinte. Ma acopar,ma retrag de obicei intr-o camera in care mai citesc dar randurile alea imi aduc aminte de ea. Straine, sarut-o si las-o sa simta ca eu am sarutat-o... o sa plece pentru ca ea nu ma mai vrea, nu eu. Eu o vreau asa cum e ea. Sarata, amara, dulce, acra,amara de iti vine sa o bati dar nu poti...e acea ea care te lasa fara cuvinte..fara gesturi...si acum, straine, plang dupa ea pentru ca pentru mine ea era aceea. Marea e innecata in capruiul ochilor ei... in sarutul ei iar nisipul in pielea ei...in privirea ei. Desi ma duc adesea pe plaja urasc marea...O urasc pentru ce a facut si nu ma aduc acolo sa injur marea ci..sa imi aduc aminte de ea... de mirosul ei proaspat- a alge marin!

Straine, tu stii cat timp mai ai?

perfect

                  Perfect fara tine...fara NOI

Plaja....si sarutul- sedinta 4

"Sarutul marii nu o mai imbia de mult timp si parca ii simtea racoarea pe pielea ei adormita. Nu mi-a raspuns asa cum ma asteptam si poate ca am fost un pic dezamagit. Poate putin mai mult. Stiam unde vroiam sa o duc, unde sa ne sarutam ca pentru prima oara, era planuit si nu prea. Detaliile nu contau... eram doar noi si marea asa cum i-a placut dintotdeauna...Stiam ca daca o duc sa isi revada prietena voi fi privit ca un erou si nicidecum precum un criminal. Inca nu apucasem sa ii ucid visele iar dupa ultimele revederi... am spus ca nu mai am nevoie sa o vad si uite ca... am vazut cat de greu e sa traiesti fara ea... E ca aerul sau ca nisipul. Fiecare fir de nisip e altfel dar totusi ea e peste tot. Am vrut sa ii fiu prieten... sa ii ating inima si tototdata sa ii fiu aproape de suflet... sa o inteleg. O perioada nu ne-am vorbit... si ma bucuram ca prostul de orice din jurul meu crezand ca e mai bine fara ea. Ca nu ea e universul meu ci ca eu am fost universul ei si imi placea sa ma gandesc daca ea se gandeste la mine si cum se gandeste si de ce. Raspunsurile nu le voi afla niciodata, poate!Aveam o placere sadica in a ma gandi ca ea sufera pe urma mea dar eu sufeream mai mult ca ea. Mereu ea, ea ,ea, ea,ea...ma saturasem sa aud de ea, sa vad si sa miros a ea... uneori parfumul ei imi inundau narile si ma speriam crezand ca e acolo dar nu era si ma intorceam trist si posomorat. Ramasesem straini intr-un timp si, cum am zis, ii duceam lipsa... zambetul, mainile, oja intinsa pe degete nu numai pe unghii, teribilismul ei cu creionul negru de la ochi... ii duceam dorul si nu imi inchipuiam cat de tare. Dar nu mai era ea... insa nebunia ramasese aceeasi. Acelasi zambet, ochii inabusiti intr-un machiaj decent si dragut. Matura? Poate... dar asteptam sa iasa copilul din ea...sa o vad pe acea ea de care eram indragostit pana peste cap...era somnoroasa si se misca taras, mai mult impinsa de mine."

"Si cand ati ajuns pe plaja?"

"Cand am ajuns pe plaja? Isi revenise complet. Alerga de colo colo ca un nebun schizofrenic in nebunia lui. Iubea si se vedea lucrul asta... dar nu stiu pe cine.. poate pe mine, poate marea..poate cerul sau poate ce era intre noi... Pretuia mai mult ce era intre noi asta era sigur... pozele erau facute instant, nu ma gandeam cum iese in poze iar ea uneori era morocanoasa.Ma doare si acum memoria pentru ca ea ma raneste..cu gandul la ea... o invinui dar nu e ea cea care ma face sa sufar ci memoria... memoria care nu o lasa , nu ii lasa amintirea...ma zbuciuma...tin minte ca a atins apa marii si parca o sarutase... ramasese blocata un pic apoi s-a intors cu zambetul spre mine... acel zambet.. strain de toate, m-am simtit coplesit pentru ca era ea.. de care aveam atat nevoie sa traiesc, sa imi simt venele pulsand.Personalitatea ei nu s-a degradat in suferinta, in goana dupa eul meu narcisic...s-a maturizat si a crescut frumos iar eu o priveam in toata splendoarea ei de adolescenta, de om matur si de copil. Pozele au ramas pe vecie insa ele nu ii arata decat ce zi minunata a fost... Pacat ca nu ii arata ce am simtit eu.. Nisipul ma indura insa pe ea abia o astepta... imi punea piedica, sa o scap din privire si sa o pierd in mare. Marea mi-o luase prima data... a doua oara a fost o incercare.. o ezitare si se ducea...dar a preferat sa alerge mai departe... drumul il stia destul de bine.Era cel obsnuit cu mici opriri ca cea din fata bisericii...a fumat o tigara insa focul o parasise la un moment dat. Sarutul a fost o clipire care a aprut eternitatea invelita in infinit. Am simtit infinitul pe pielea mea. Oare sunt nebun sau ea iubeste mare?"

Se terminase timpul... A revenit dupa cateva luni de repaos si sincer nu ma asteptam la o revenire... Ma gandesc cu groaza daca va veni si maine...

repros

-Imi sfarsesc ultimele puteri intr-o cana de cafea cu zat pe margine.Sticluta albastra imi deseneaza unghiile cu tipatul tau din ultima seara doar pentru ca eu m-am razgandit si te-am inselat. Este a 1000-a oara cand ma apuc sa iti  povestesc o scrisoare in care eu imi sunt victima si criminala, in care imi savarsesc si desavarsesc fapta. Stii... si acum imi aprind tigara, asa e. Mereu ghicesti, mereu ma simti, mereu ma gusti numai ca acum...Dar lasa asta pe alta data.Acum sa vorbim , adica sa vorbesc despre seara in care  nu mai aveam tigari, nu mai aveam bautura iar tu, netrebnicule, m-ai lasat sa alerg dupa iluzii si deziluzii. Te priveam asa cu ochii goi iar tu  imi raspundeai in tandemul picaturilor de ploaie pentru ca brusc nici vremea nu mai tinea cu mine. Iubite, ghinionistule, desteptule,prostule... am alergat cat mai departe de tine si tot la tine ma intorc... cand mi-e foame de tine ma intorc sa te beau si sa te respir prin tigari. Iar cand voi pleca... vei stii ca am facut-o definitiv.

Icar cazut XI

"Străine, am îngheţat oceanul să nu mă mai vezi în apus! Nu mă urî. Lasă-mi demnitatea să zburde. Nu cred că mai ştie cineva cine sunt: sunt Eliza. Nu cred că mai ştii nici ce fac: desenez… în general umbre. Am cunoscut infinitul de atâtea ori şi îmi e greu să mă dezobişnuiesc să îl am în fiecare seară. Ideile mi-au fost secate de pasul timpului greu. Acum stau şi râd şi urlu. Hei, timp! Priveşte-mă!Sunt la marginea campiei, la începutul prăpastiei.Hei, timp! Zâmbeşte acum! Că ne-am iubit …ai şi uitat ...cum rânduri de nori se scurgeau pe cer, când noaptea adormea, iar eu îţi număram absurdul! Am fost împrumutată vieţii de către moarte ca să îţi dau răsăritul. Mă simt goală şi secată de pământ. Până şi tăcerea mă loveşte cu nişte cuvinte rămase neșterse de zgomotul iernii. Acum e vară! Şi macii au făcut ca şi câmpia să mai sângereze de la atâta roșu!Acum te las, eu voi fi apă, cer, pământ…iad!

A ta- Icar căzut în zbor- Eliza!"

“Cu-aceste aripi de hârtie 
mă-nalţ 
din dragoste pentru tine pământ 
nu fug 
de sus vreau să te cânt 
nu plec 
în cercuri zbor 
ca un cocor 

şi într-o zi 
de toamnă timpurie 
îţi voi cădea în vatră 

ciocârlie 
fierbinte 
cântătoare 
                                                      piatră”                                                        

(poezia apartine lui  Valeriu Butulescu -" Icar")

Icar cazut X

-         Vrei să mori? Mă întreba adesea, jucându-se în părul meu şi căutând nimicul in ochii
mei.

-         Te iubesc!

-         Şi eu! De ce vrei să mori?

-         Vreau să simt gustul sărat al lumii!

-         Poftim sare! Dar rămâi aici! E cald, e bine! Şi…şi dacă mă iubeşti , vei rămâne aici
cu mine! Nu înțelegi!

-         M-am hotărât ca  în seara asta sa dorm pe
tavan. Vreau să ascult glasul cerului în seara asta! Durerea surdă o să ardă în tăcerea scrumului ce a căzut odată cu mine.

-         Bine!

Prima ceartă! Credeam că  va fi ultima. Acum, pe câmpul de maci roşii ca sângele demonilor, mă apropii de gândul cerului meu! Îngerii au sânge albastru! Acum îţi spun:  „pa, pa, îngerule crud! Sărutul acru va rămâne numai al tău, ca semn de rămas bun! Priveşte în sus, spre pământul
meu.  Cu ochii vei aduce sarea şi marea pe pământ!”

*

Striveşte-mi amarul sau poate sărutul

Sau cântă-mi asfinţitul de lumânare.

Găseşte-mi petala amară şi îndulceşte-mi-o

Cu sare.

Alungă-mi disperarea şi nu mă mai lăsa

Sa fiu un veşnic client al stelelor.

Ia-mă acasă, unde e interzis;

Fă-mă să fiu un pescăruş, să

mă hrănesc cu mirosuri desenate pe tapeţi

de apă.

Aş vrea să fiu un ceas. Să opresc timpul

Atunci cănd nu duceam lipsă de zâmbete…

-         Cât e ceasul?

-         Nu ştiu!

-         Dă-mi o ţigară! Mă simt pierdută!

-         E şapte!

-         Aş fi vrut să fie nouă!

-         De ce?

-         M-am săturat de gol! La nouă se reumple paharul cu apă şi pământ. Îmi dai ţigara?

De atunci nu am mai fost nişte actori. Zărind lumini de ape, adormeam adesea îmbrăţişaţi. Amprente  moarte, lăsate în pat, se destrămau acum şi îşi făceau de cap în patul sacrificiului nostru. Dimineţile în care eram
obosiţi, mă trezeam iar tu dormeai în continuare, însă eu nu te-am părăsit, aşa cum ai făcut-o tu! De când ai plecat îmi târăsc scheletul îngerului meu, prăfuindu-mi trupul meu gol de atâtea silabe epuizate, trântite
în coşul de picnic! Picnic cu nimic, având o pătura de iarbă şi jucându-ne un teatru absurd în care eu şi tu suntem doua păpuşi uitate în vitrină. S-a spart vitrina şi tu ai plecat. Eu am rămas sa culeg cioburile şi să le pun iar cap la cap. ultima dată te-am aşteptat şi te-am rugat să fii tu ninsoarea mea, poate aşa voi reuşi să îţi sărut amurgul. Te-am rugat să mă laşi în lumea mea, cu îngerii mei alcoolici. Ştii prea bine ca ei nu beau nici lacrimi, nici sânge, nici iubire; ci sec!

Ultima oară mi-ai zis Eliza. Căutai un pseudonim tăcut, un gest mut pentru a mă chema în adierea nebunilor din noi. Ţin minte, şi acum râd ironic, cum tu îmi şopteai că am cunoscut infinitul şi că oricâte vise ai
avea ţi s-au ascuns .

„ De ce?”

„ Pentru că am acum, pe pielea mea, pictate lacrimile , visurile, idealurile tale..”

Icar cazut IX

-       Pleci?

-         Da !

-         Şi când vii?

-         Când o să simt nevoia să mă scald în zâmbete! Plec la muncă!

-         Lasă ușa! Azi nu te duce! Avem tot ce ne trebuie aici: vise, idealuri, desene…te am pe tine si mă ai pe mine. Avem dimineți si apa mării ce răsună din cochilia de
pe pat –  a sărat. Avem seri în care ne scăldăm ca pictorul în culori.  Hai,vino aici! Te rog eu frumos! Iar o să cad precum Icar, dar din pat şi nu din cer! Hai!

-         Eu vreau să plec! Nu mai avem bani şi nici mâncare! Tu nu știi să faci nimic!

Îl priveam şi parcă nu mai era el. Asemenea mie, el mereu zâmbea şi mereu spunea că o să fie bine! Acum era un străin în costum de pinguin, cu o pată drept cravata.

-         Eliza, gândește-te! Fii realistă!

Eliza – prima dată când îmi spunea  numele. Era ca un țipăt, ce mă seca de puteri, ce mă făcea să mă alung din viața lui! Asta urma. Sfârșitul meu şi … al „nostru”.

-         Lasă ușa! Lasă cheile pe masă! Vino în pat!

-         Am plecat! Gândește-te la ce ţi-am spus! Şi ce vei alege: răzbunare sau iertare!

Plângeam în sinea mea însă timpul m-a învățat să nu arăt asta! Sărută-mă , necunoscutule, şi poate așa voi cădea în vidul gol de atâta ironie. Iertarea înseamnă bani si iubire! Eu vroiam doar iubire! De bani nu am nevoie!  Țigări şi iubire!  Fum şi dragoste. Ai închis ușa şi ai încuiat-o, lăsându-mă aici în pat, mușcându-mi buzele sărutate de atâtea ori  de amarul venelor tale! Ah! De câte ori  am alergat printre ele! Acolo mi-am găsit trecutul, prezentul …viitorul… sau așa credeam atunci! Acum viitorul meu se lungește în prăpastia goală de după câmpul asta de maci sângerii . Sângerează şi ei de la atâta tristețe!

Cheia  nu s-a rupt atunci… dar mai târziu a facut-ot, rămânând  pe veci acolo şi închizând sărutul în camera arsă de atâta fum şi suflet.

Icar cazut VIII

          

           

„Draga mea!

Nu pot uita idila cuvintelor tale. Am putut privi totuși răsăritul în ochii tăi. Am hotărât cu luna ca tu să rămâi, dar voi șterge orice urmă de noi de pe acele petale de lalea galbenă, pe care ai repictat- o. Îmi pare rău. Am călcat în picioare zâmbetul din seara în care sărutai podeaua. Nu vreau să mă uiți totuși.De asta orice vară va avea mirosul meu, sau poate nu! Mi-ai desenat chipul pe pereții goi, iar acum acea amintire te va bântui! Nu va mai fi nici urma de durere pe zâmbetul tău. Nu-ţi voi mai asculta respirația acum.Pe drumul meu doar par bălai şi zâmbete inocente apar. Şi poate că mă îndrăgostesc de iarnă iar! Eliza ai fost începutul… sfârșitul nu îl vei ști niciodată. Vei râde obsesiv dar voi pleca! De unde știu ce vei face? Te cunosc! Clepsidra timpului meu s-a întors şi poate si a ta! Te-am iubit ca un nebun, acum însă te las în umbra unei stele!  Voi fugi când tu dormi; ţi-am mai spus asta! Așa voi scăpa de  dura despărțire.  În felul ăsta voi pleca exact ca şi când plec la muncă! Cafeaua nu mai va avea același gust. Sindromul nefericirii! Eliza, draga mea, hârtia mă critică, scriind aceste rânduri neîncetat.

Al tău, Îndrăgostit de vise!”

Scrisoare de apus, rămasă pe masă, uscată de dimineața în care ai plecat!

                                                                                                 *** 

       Stăteam singură sub cireș. Orele surâsului treceau încet însă ochii mei visau, a dulce. A nimănui, am învățat să lupt. Nu mi-a fost frică să pierd ci doar teamă să câștig. Un învingător e doar un fricos! Am câștigat tot şi am fost fricoasă, apoi am pierdut tot. Deveneam eu!

Clepsidra vântului turbat a făcut ca într-o zi sa te văd iar, alături de păr bălai, cu buze ce ascundeau un zâmbet inocent. Iluzia timpului a trecut prin faţa mea şi îngerii au murit în ziua aceea. Am văzut scheleţi de îngeri cu aripi frânte , lăsându-se încet spre mine. Chemarea mea e singura scăpare. Credeam că
există destin însă totul nu era decât un cuvânt ce cădea pe treptele  scării ce se scurgea pe lângă mine. Îmi derulez  sângele în umbra cireșului şi îmi legăn trenul ce nu mă mai vrea.

Stăteam pe calea ferată şi aşteptam ca rânduri de nori să mă omoare. Nu ştiam ce înseamnă sfârșit şi citeam apusul pe un fir de mătase, ce izbeşte pământul. Zi si noapte  stăteam şi ascultam marea cerului. Salvarea mea-iarba! Roua îmi erau lacrimi; miroseam a verde a  plâns a vise!

Cu părinţi demoni , eram şi eu unul pe pământ, ei fiind în cer. Am stat 6 ani în orfelinat, unde aveam colţul meu de joacă. Eu mă jucam cu vise! Şi mereu pierdeam acest joc! Si plângeam şi nu vroiam să mai fac nimic. Viaţa mea e un vis sau, mai bine zis, un coşmar. Aveam ochelari de soare de la un vizitator.I-am pierdut!

Singurul lucru de care îmi era dor erau acei ochelari de soare pe care îi purtam doar noaptea , ca să nu observe nimeni că plâng. I-am pierdut în mare, când am pornit amândoi spre plaja cu nisip de stele şi apa ruptă din poveștile spuse când eram prea mică să le pot înțelege .

Prima seară pe calea ferată ploua a mai! În urma mea a rămas doar scrum  din cauza țigării. Nu fumasem de câteva ore şi halucinațiile îmi inundau eternitățile. Ferestrele au fost învăluite de fum şi lacrimi. Sângele de pe uși s-a pietrificat, iar acum locul e purificat.Îmi plâng tricoul inscripționat „one  love”, pentru că zidurile erau șterse cu el. Acolo aveam memoriile timpului meu. Într-un cufăr mi-am pus ochii să nu mai văd, să nu mai aud, să nu mai gust. Pașii mei șoptesc că nu mi-e bine. Mă iubesc şi mă urăsc!
Cânt, dar desenez portative în piatră. Mi-am  picurat cu ceară inima, de una singură pentru că tu nu ai vrut să faci asta. Am făcut asta pentru că nu am mai vrut să ascult glasul ei. Apoi am desenat cochilia primăverii ca să ascund iarna din sufletul meu. Mă îmbătam rar iar când eram beata, de la atâta soare, îmi povesteam  praful de stele! Eu - Eliza , viitoare  desenatoare de îngeri sau poate arhitect al îngerilor- fostă sinucigașă

Icar cazut VII

C.V. =>  Caracterizarea visului!

·        Nume: Eliza!

·        Prenume : Nu am!

·        Principala trăsătură a caracterului meu : Sunt vărsător!

·        Ziua de naștere si locul: Oricând, oriunde!

·        Principalul meu defect: Fumez idealuri!

·        Principala ocupație: Zburător prin suflete!

·        Ce aş vrea să fiu: Pământ!

·        Ţara în care aş vrea să trăiesc: Undeva cu munți de lalele galbene şi nori de
gheaţă. Se poate?

·        Culoarea preferată: Griul ochilor mei!

·        Pasarea preferată: Corbul demonilor aroganți!

·        Pictor preferat: Nenea de la ochelari!

·        Eroul preferat: Eu sau nimeni!

·        Băutura preferată: Cafeaua arsă!

·        Mâncare preferată: Secul nopții!

·        Deviza? Nu știu…poate sunt nebună!

Caracterizarea visului a fost trimisă stelelor să mă primească în locul lor de muncă! Şi ghici ce? Nici azi nu m-au sunat să-mi spună când mă voi duce la prima mea zi de muncă.

Icar cazut VI

                                     

– Dormi?

Nu am răspuns. Şi Şi-a luat haina de piele, lăsată în cuier de o seară înainte şi a plecat. Nu am apucat să îi sărut ecoul ca semn de rămas bun! Știam că oricâte vise am construi tot se vor dărâma. Nu ceream multă durere, doar un suflet pe care să îmi așez capul atunci când visez. Farfuria era plină de nimicuri, dar cu miros de ceaţa- a umed! Cafeaua nu mai era arsă

ci crudă, de la atâta frig! Oglinda din baie nu mai era zâmbitoare, era surdo-mută de la atâtea țipete ale mele! Deja ruginisem, deși nu trecuseră decât 5 minute! Totul era alb pentru mine. Negrul rămăsese acolo pe cer ca o pată de sânge, căzută sau ruptă din pământ!

Stăteam nemișcată şi acoperită cu cearceaful fumului gol, de data asta! Am început să râd. Un râs de nebună cu câteva lacrimi pe obraz. Am auzit cheia rupându-se in ială. M-am ridicat si am șoptit „Buna dimineaţa! Te urăsc!”

Icar cazut V

                           

Sărută-mi sarea, te rog!

voi înţelege că voi fi ultima dintre sărutările tale

ce aparţin mării!

Sărută-mi părul şi voi şti că sunt scoica

lăsată în adâncul mării,

lăsată să işi continue drumul spre nicăieri!

        Citat din mine, ruptă din conştientul meu, inconştient indrăgostit de tine!

Icar cazut IV

Au rămas buzele mele pe ceașca de cafea. Buze roșii lipsite de cicatrici, însă cu multe riduri. De când ai plecat nu am mai băut cafea, ci doar zațul , praful ultimei dimineți.

-         Încă o cafea, păpuşa?

-         Nu mai am bani.. şi nici timp!

-         Iubita, aici vi mereu .. e din partea casei!

Sorbeam  iar cafeaua şi parcă orbeam la gândul că într-o dimineață m-ai părăsit, lăsându-mă dormind în cearceaful zidit de raze!  Oricum cerul devenea gri, iar drumul pe care îl apucasem nu mai era de mult același, de când eram mică. Drum peticit cu mucuri de țigară, cu sticle sparte de vin şi coniac ce au speriatstelele! Eu nu m-am speriat. Am băut cafeaua cu silă şi am plecat!

- Ţi-ai lăsat valiza aici!

- Nu îmi trebuie! Am nevoie să fiu doar eu : goală , fără haine, fără cuvinte…! Cu un zâmbet tâmp afișat pe chip , îmi venea sa urlu. Încercarea de a supraviețui prin zâmbete a dat greș.

- Dar…

- Mulțumesc!

- Dar…

Dar am plecat. Am lăsat diminețile, serile, închise în valiză! Soarele nu o să mai răsară pentru mine. El doar va apune definitiv! Am lăsat calvarul vieții mele acolo!