"Străine, am îngheţat oceanul să nu mă mai vezi în apus! Nu mă urî. Lasă-mi demnitatea să zburde. Nu cred că mai ştie cineva cine sunt: sunt Eliza. Nu cred că mai ştii nici ce fac: desenez… în general umbre. Am cunoscut infinitul de atâtea ori şi îmi e greu să mă dezobişnuiesc să îl am în fiecare seară. Ideile mi-au fost secate de pasul timpului greu. Acum stau şi râd şi urlu. Hei, timp! Priveşte-mă!Sunt la marginea campiei, la începutul prăpastiei.Hei, timp! Zâmbeşte acum! Că ne-am iubit …ai şi uitat ...cum rânduri de nori se scurgeau pe cer, când noaptea adormea, iar eu îţi număram absurdul! Am fost împrumutată vieţii de către moarte ca să îţi dau răsăritul. Mă simt goală şi secată de pământ. Până şi tăcerea mă loveşte cu nişte cuvinte rămase neșterse de zgomotul iernii. Acum e vară! Şi macii au făcut ca şi câmpia să mai sângereze de la atâta roșu!Acum te las, eu voi fi apă, cer, pământ…iad!
A ta- Icar căzut în zbor- Eliza!"
“Cu-aceste aripi de hârtie
mă-nalţ
din dragoste pentru tine pământ
nu fug
de sus vreau să te cânt
nu plec
în cercuri zbor
ca un cocor
şi într-o zi
de toamnă timpurie
îţi voi cădea în vatră
ciocârlie
fierbinte
cântătoare
piatră”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu