Nu aveam rost...
Sfarsitul mi-l preconizasem intr-un bar linistit, cu un pahar de vin rosu de calitate superioara, imbracat in blugi mulati si cu o bluza albastra, culoarea marii. Nu am vazut-o niciodata...O visam mereu cu apa curata, sfarsita de un nisip galben auriu si un miros divin de ocean. Nu am avut sansa sa o vad. Imi terminasem orice socoteala pe pamantul asta plin de oameni nenorociti care isi vand sufletul iubirii. Ce dracu i-a apucat pe toti? Iubirea?! O prostie eterna care e contagioasa si fara leac. Cunosti persoana. Te atrage fizic apoi psihic. Realizezi ca ''ea'' e ca Neverland si o vrei doar pentru tine... Sa fi langa ea, sa o rasfeti, sa o alinti..apoi realizezi ca nu mai poti trai fara ea. O pastrezi in mintea ta zi de zi si iti inchipui ca poti sa o faci cea mai fericita. Pur si simplu o iubesti desi nu vrei asta. E nefiresc de bun sentimentul asta...crezi ca poti face orice, oricum, oriunde!! Si dintr-o data...totul ia sfarsit. Ca un turn care se prabuseste. Si cazi in melancolia iubirii...nu stii daca te mai trezesti din ea viu, intreg. Devii un om neom. Un vampir viu si totusi mort.
Mi-am impus sa nu mai iubesc. Zilele treceau, eu ma jucam cu viata mea crezand ca asa e cel mai bine. Terminam ziua cu o fata si o incepeam cu alta. " Ea" parea departe si ma bantuia amintirea ei. Ma sfasia complet si tot ce vroiam e sa fug dupa ea dar degeaba fugeam.
Si apoi a aparut "EA"... Mi-a dat lumea peste cap, Sfarsitul devenea inceput iar eu ma gandeam cat de minunata poate fi lumea cu ea. Redescopeream minunile vietii cu ea si nu imi dadeam seama cand timpul trece, cum trece insa stiam de ce. Ca sa ma schimb! Nu ne-am vazut niciodata dar parca o cunosteam de o viata. Era un "Eu" devenit "Ea". Ma indragostisem de la primul buna. Asteptam mesajele ei precum un copil cadoul de craciun. Stiu ca si ea era la fel. Eram doua jucarii stricate asteptand pe cineva sa ne repare dar am descoperit ca noi putem sa ne reparam intre noi. Ea m-a reparat pe mine dar eu pe ea inca incerc. O iubesc si acum mi-am preconizat sfarsitul intr-o casa mare cu ea alaturi, imbracata intr-o rochie albastra ca marea pe care o voi vedea de atatea ori!
Nu aveam rost...
Mi-am dorit intotdeauna ca "El" sa nu plece nicaieri, sa ramana mereu cu mine. Despartirea a fost dureroasa. Durerea mortii lui a fost insuportabila iar scopul meu fusese distrus speranta cu speranta. Nu am iesit din casa, nu am mancat , nu am baut, iar la sfarsit am incetat sa mai plang. Eram un om neom. Mi-am visat sfarsitul la malul marii, singura doar eu si ea. Nu mi-am inchipuit ca dupa 8 luni o sa mai simt ceva. Ma transformasem intr-un robot care era setat sa se distreze sau, mai bine zis, sa isi bata joc de propriul trup, de propria-mi persoana. Amintirea lui inca ma bantuia. M-am gandit sa ma apuc de un joc, reusind asa sa uit de problemele vietii lumesti. De la un simplu mesaj am nceput sa radem sa plangem impreuna zile si nopti intregi la telefon. Cuvintele curgeau din noi iar sarutul lui il simteam in fiecare seara pe fruntea mea. Dragostea exista in fiecare din noi, depinde cum o cautam. Adesea gandeam la fel iar sfarsitul nu era aproape. Il iubesc si ma iubeste...Dar...pana cand?Amintirea "Lui" aparea din cand in cand si asta imi tulbura gandirea, simtirea si asta a fost apasator. trecand usor, usor peste asta. Intr-un final mi-am vazut sfarsitul alaturi el, eu imbracata intr-o rochie albastra ca marea pe care el a vazut-o de atatea ori!!
Sfarsitul mi-l preconizasem intr-un bar linistit, cu un pahar de vin rosu de calitate superioara, imbracat in blugi mulati si cu o bluza albastra, culoarea marii. Nu am vazut-o niciodata...O visam mereu cu apa curata, sfarsita de un nisip galben auriu si un miros divin de ocean. Nu am avut sansa sa o vad. Imi terminasem orice socoteala pe pamantul asta plin de oameni nenorociti care isi vand sufletul iubirii. Ce dracu i-a apucat pe toti? Iubirea?! O prostie eterna care e contagioasa si fara leac. Cunosti persoana. Te atrage fizic apoi psihic. Realizezi ca ''ea'' e ca Neverland si o vrei doar pentru tine... Sa fi langa ea, sa o rasfeti, sa o alinti..apoi realizezi ca nu mai poti trai fara ea. O pastrezi in mintea ta zi de zi si iti inchipui ca poti sa o faci cea mai fericita. Pur si simplu o iubesti desi nu vrei asta. E nefiresc de bun sentimentul asta...crezi ca poti face orice, oricum, oriunde!! Si dintr-o data...totul ia sfarsit. Ca un turn care se prabuseste. Si cazi in melancolia iubirii...nu stii daca te mai trezesti din ea viu, intreg. Devii un om neom. Un vampir viu si totusi mort.
Mi-am impus sa nu mai iubesc. Zilele treceau, eu ma jucam cu viata mea crezand ca asa e cel mai bine. Terminam ziua cu o fata si o incepeam cu alta. " Ea" parea departe si ma bantuia amintirea ei. Ma sfasia complet si tot ce vroiam e sa fug dupa ea dar degeaba fugeam.
Si apoi a aparut "EA"... Mi-a dat lumea peste cap, Sfarsitul devenea inceput iar eu ma gandeam cat de minunata poate fi lumea cu ea. Redescopeream minunile vietii cu ea si nu imi dadeam seama cand timpul trece, cum trece insa stiam de ce. Ca sa ma schimb! Nu ne-am vazut niciodata dar parca o cunosteam de o viata. Era un "Eu" devenit "Ea". Ma indragostisem de la primul buna. Asteptam mesajele ei precum un copil cadoul de craciun. Stiu ca si ea era la fel. Eram doua jucarii stricate asteptand pe cineva sa ne repare dar am descoperit ca noi putem sa ne reparam intre noi. Ea m-a reparat pe mine dar eu pe ea inca incerc. O iubesc si acum mi-am preconizat sfarsitul intr-o casa mare cu ea alaturi, imbracata intr-o rochie albastra ca marea pe care o voi vedea de atatea ori!
*
Nu aveam rost...
Mi-am dorit intotdeauna ca "El" sa nu plece nicaieri, sa ramana mereu cu mine. Despartirea a fost dureroasa. Durerea mortii lui a fost insuportabila iar scopul meu fusese distrus speranta cu speranta. Nu am iesit din casa, nu am mancat , nu am baut, iar la sfarsit am incetat sa mai plang. Eram un om neom. Mi-am visat sfarsitul la malul marii, singura doar eu si ea. Nu mi-am inchipuit ca dupa 8 luni o sa mai simt ceva. Ma transformasem intr-un robot care era setat sa se distreze sau, mai bine zis, sa isi bata joc de propriul trup, de propria-mi persoana. Amintirea lui inca ma bantuia. M-am gandit sa ma apuc de un joc, reusind asa sa uit de problemele vietii lumesti. De la un simplu mesaj am nceput sa radem sa plangem impreuna zile si nopti intregi la telefon. Cuvintele curgeau din noi iar sarutul lui il simteam in fiecare seara pe fruntea mea. Dragostea exista in fiecare din noi, depinde cum o cautam. Adesea gandeam la fel iar sfarsitul nu era aproape. Il iubesc si ma iubeste...Dar...pana cand?Amintirea "Lui" aparea din cand in cand si asta imi tulbura gandirea, simtirea si asta a fost apasator. trecand usor, usor peste asta. Intr-un final mi-am vazut sfarsitul alaturi el, eu imbracata intr-o rochie albastra ca marea pe care el a vazut-o de atatea ori!!
