repros

-Imi sfarsesc ultimele puteri intr-o cana de cafea cu zat pe margine.Sticluta albastra imi deseneaza unghiile cu tipatul tau din ultima seara doar pentru ca eu m-am razgandit si te-am inselat. Este a 1000-a oara cand ma apuc sa iti  povestesc o scrisoare in care eu imi sunt victima si criminala, in care imi savarsesc si desavarsesc fapta. Stii... si acum imi aprind tigara, asa e. Mereu ghicesti, mereu ma simti, mereu ma gusti numai ca acum...Dar lasa asta pe alta data.Acum sa vorbim , adica sa vorbesc despre seara in care  nu mai aveam tigari, nu mai aveam bautura iar tu, netrebnicule, m-ai lasat sa alerg dupa iluzii si deziluzii. Te priveam asa cu ochii goi iar tu  imi raspundeai in tandemul picaturilor de ploaie pentru ca brusc nici vremea nu mai tinea cu mine. Iubite, ghinionistule, desteptule,prostule... am alergat cat mai departe de tine si tot la tine ma intorc... cand mi-e foame de tine ma intorc sa te beau si sa te respir prin tigari. Iar cand voi pleca... vei stii ca am facut-o definitiv.

Icar cazut XI

"Străine, am îngheţat oceanul să nu mă mai vezi în apus! Nu mă urî. Lasă-mi demnitatea să zburde. Nu cred că mai ştie cineva cine sunt: sunt Eliza. Nu cred că mai ştii nici ce fac: desenez… în general umbre. Am cunoscut infinitul de atâtea ori şi îmi e greu să mă dezobişnuiesc să îl am în fiecare seară. Ideile mi-au fost secate de pasul timpului greu. Acum stau şi râd şi urlu. Hei, timp! Priveşte-mă!Sunt la marginea campiei, la începutul prăpastiei.Hei, timp! Zâmbeşte acum! Că ne-am iubit …ai şi uitat ...cum rânduri de nori se scurgeau pe cer, când noaptea adormea, iar eu îţi număram absurdul! Am fost împrumutată vieţii de către moarte ca să îţi dau răsăritul. Mă simt goală şi secată de pământ. Până şi tăcerea mă loveşte cu nişte cuvinte rămase neșterse de zgomotul iernii. Acum e vară! Şi macii au făcut ca şi câmpia să mai sângereze de la atâta roșu!Acum te las, eu voi fi apă, cer, pământ…iad!

A ta- Icar căzut în zbor- Eliza!"

“Cu-aceste aripi de hârtie 
mă-nalţ 
din dragoste pentru tine pământ 
nu fug 
de sus vreau să te cânt 
nu plec 
în cercuri zbor 
ca un cocor 

şi într-o zi 
de toamnă timpurie 
îţi voi cădea în vatră 

ciocârlie 
fierbinte 
cântătoare 
                                                      piatră”                                                        

(poezia apartine lui  Valeriu Butulescu -" Icar")

Icar cazut X

-         Vrei să mori? Mă întreba adesea, jucându-se în părul meu şi căutând nimicul in ochii
mei.

-         Te iubesc!

-         Şi eu! De ce vrei să mori?

-         Vreau să simt gustul sărat al lumii!

-         Poftim sare! Dar rămâi aici! E cald, e bine! Şi…şi dacă mă iubeşti , vei rămâne aici
cu mine! Nu înțelegi!

-         M-am hotărât ca  în seara asta sa dorm pe
tavan. Vreau să ascult glasul cerului în seara asta! Durerea surdă o să ardă în tăcerea scrumului ce a căzut odată cu mine.

-         Bine!

Prima ceartă! Credeam că  va fi ultima. Acum, pe câmpul de maci roşii ca sângele demonilor, mă apropii de gândul cerului meu! Îngerii au sânge albastru! Acum îţi spun:  „pa, pa, îngerule crud! Sărutul acru va rămâne numai al tău, ca semn de rămas bun! Priveşte în sus, spre pământul
meu.  Cu ochii vei aduce sarea şi marea pe pământ!”

*

Striveşte-mi amarul sau poate sărutul

Sau cântă-mi asfinţitul de lumânare.

Găseşte-mi petala amară şi îndulceşte-mi-o

Cu sare.

Alungă-mi disperarea şi nu mă mai lăsa

Sa fiu un veşnic client al stelelor.

Ia-mă acasă, unde e interzis;

Fă-mă să fiu un pescăruş, să

mă hrănesc cu mirosuri desenate pe tapeţi

de apă.

Aş vrea să fiu un ceas. Să opresc timpul

Atunci cănd nu duceam lipsă de zâmbete…

-         Cât e ceasul?

-         Nu ştiu!

-         Dă-mi o ţigară! Mă simt pierdută!

-         E şapte!

-         Aş fi vrut să fie nouă!

-         De ce?

-         M-am săturat de gol! La nouă se reumple paharul cu apă şi pământ. Îmi dai ţigara?

De atunci nu am mai fost nişte actori. Zărind lumini de ape, adormeam adesea îmbrăţişaţi. Amprente  moarte, lăsate în pat, se destrămau acum şi îşi făceau de cap în patul sacrificiului nostru. Dimineţile în care eram
obosiţi, mă trezeam iar tu dormeai în continuare, însă eu nu te-am părăsit, aşa cum ai făcut-o tu! De când ai plecat îmi târăsc scheletul îngerului meu, prăfuindu-mi trupul meu gol de atâtea silabe epuizate, trântite
în coşul de picnic! Picnic cu nimic, având o pătura de iarbă şi jucându-ne un teatru absurd în care eu şi tu suntem doua păpuşi uitate în vitrină. S-a spart vitrina şi tu ai plecat. Eu am rămas sa culeg cioburile şi să le pun iar cap la cap. ultima dată te-am aşteptat şi te-am rugat să fii tu ninsoarea mea, poate aşa voi reuşi să îţi sărut amurgul. Te-am rugat să mă laşi în lumea mea, cu îngerii mei alcoolici. Ştii prea bine ca ei nu beau nici lacrimi, nici sânge, nici iubire; ci sec!

Ultima oară mi-ai zis Eliza. Căutai un pseudonim tăcut, un gest mut pentru a mă chema în adierea nebunilor din noi. Ţin minte, şi acum râd ironic, cum tu îmi şopteai că am cunoscut infinitul şi că oricâte vise ai
avea ţi s-au ascuns .

„ De ce?”

„ Pentru că am acum, pe pielea mea, pictate lacrimile , visurile, idealurile tale..”

Icar cazut IX

-       Pleci?

-         Da !

-         Şi când vii?

-         Când o să simt nevoia să mă scald în zâmbete! Plec la muncă!

-         Lasă ușa! Azi nu te duce! Avem tot ce ne trebuie aici: vise, idealuri, desene…te am pe tine si mă ai pe mine. Avem dimineți si apa mării ce răsună din cochilia de
pe pat –  a sărat. Avem seri în care ne scăldăm ca pictorul în culori.  Hai,vino aici! Te rog eu frumos! Iar o să cad precum Icar, dar din pat şi nu din cer! Hai!

-         Eu vreau să plec! Nu mai avem bani şi nici mâncare! Tu nu știi să faci nimic!

Îl priveam şi parcă nu mai era el. Asemenea mie, el mereu zâmbea şi mereu spunea că o să fie bine! Acum era un străin în costum de pinguin, cu o pată drept cravata.

-         Eliza, gândește-te! Fii realistă!

Eliza – prima dată când îmi spunea  numele. Era ca un țipăt, ce mă seca de puteri, ce mă făcea să mă alung din viața lui! Asta urma. Sfârșitul meu şi … al „nostru”.

-         Lasă ușa! Lasă cheile pe masă! Vino în pat!

-         Am plecat! Gândește-te la ce ţi-am spus! Şi ce vei alege: răzbunare sau iertare!

Plângeam în sinea mea însă timpul m-a învățat să nu arăt asta! Sărută-mă , necunoscutule, şi poate așa voi cădea în vidul gol de atâta ironie. Iertarea înseamnă bani si iubire! Eu vroiam doar iubire! De bani nu am nevoie!  Țigări şi iubire!  Fum şi dragoste. Ai închis ușa şi ai încuiat-o, lăsându-mă aici în pat, mușcându-mi buzele sărutate de atâtea ori  de amarul venelor tale! Ah! De câte ori  am alergat printre ele! Acolo mi-am găsit trecutul, prezentul …viitorul… sau așa credeam atunci! Acum viitorul meu se lungește în prăpastia goală de după câmpul asta de maci sângerii . Sângerează şi ei de la atâta tristețe!

Cheia  nu s-a rupt atunci… dar mai târziu a facut-ot, rămânând  pe veci acolo şi închizând sărutul în camera arsă de atâta fum şi suflet.

Icar cazut VIII

          

           

„Draga mea!

Nu pot uita idila cuvintelor tale. Am putut privi totuși răsăritul în ochii tăi. Am hotărât cu luna ca tu să rămâi, dar voi șterge orice urmă de noi de pe acele petale de lalea galbenă, pe care ai repictat- o. Îmi pare rău. Am călcat în picioare zâmbetul din seara în care sărutai podeaua. Nu vreau să mă uiți totuși.De asta orice vară va avea mirosul meu, sau poate nu! Mi-ai desenat chipul pe pereții goi, iar acum acea amintire te va bântui! Nu va mai fi nici urma de durere pe zâmbetul tău. Nu-ţi voi mai asculta respirația acum.Pe drumul meu doar par bălai şi zâmbete inocente apar. Şi poate că mă îndrăgostesc de iarnă iar! Eliza ai fost începutul… sfârșitul nu îl vei ști niciodată. Vei râde obsesiv dar voi pleca! De unde știu ce vei face? Te cunosc! Clepsidra timpului meu s-a întors şi poate si a ta! Te-am iubit ca un nebun, acum însă te las în umbra unei stele!  Voi fugi când tu dormi; ţi-am mai spus asta! Așa voi scăpa de  dura despărțire.  În felul ăsta voi pleca exact ca şi când plec la muncă! Cafeaua nu mai va avea același gust. Sindromul nefericirii! Eliza, draga mea, hârtia mă critică, scriind aceste rânduri neîncetat.

Al tău, Îndrăgostit de vise!”

Scrisoare de apus, rămasă pe masă, uscată de dimineața în care ai plecat!

                                                                                                 *** 

       Stăteam singură sub cireș. Orele surâsului treceau încet însă ochii mei visau, a dulce. A nimănui, am învățat să lupt. Nu mi-a fost frică să pierd ci doar teamă să câștig. Un învingător e doar un fricos! Am câștigat tot şi am fost fricoasă, apoi am pierdut tot. Deveneam eu!

Clepsidra vântului turbat a făcut ca într-o zi sa te văd iar, alături de păr bălai, cu buze ce ascundeau un zâmbet inocent. Iluzia timpului a trecut prin faţa mea şi îngerii au murit în ziua aceea. Am văzut scheleţi de îngeri cu aripi frânte , lăsându-se încet spre mine. Chemarea mea e singura scăpare. Credeam că
există destin însă totul nu era decât un cuvânt ce cădea pe treptele  scării ce se scurgea pe lângă mine. Îmi derulez  sângele în umbra cireșului şi îmi legăn trenul ce nu mă mai vrea.

Stăteam pe calea ferată şi aşteptam ca rânduri de nori să mă omoare. Nu ştiam ce înseamnă sfârșit şi citeam apusul pe un fir de mătase, ce izbeşte pământul. Zi si noapte  stăteam şi ascultam marea cerului. Salvarea mea-iarba! Roua îmi erau lacrimi; miroseam a verde a  plâns a vise!

Cu părinţi demoni , eram şi eu unul pe pământ, ei fiind în cer. Am stat 6 ani în orfelinat, unde aveam colţul meu de joacă. Eu mă jucam cu vise! Şi mereu pierdeam acest joc! Si plângeam şi nu vroiam să mai fac nimic. Viaţa mea e un vis sau, mai bine zis, un coşmar. Aveam ochelari de soare de la un vizitator.I-am pierdut!

Singurul lucru de care îmi era dor erau acei ochelari de soare pe care îi purtam doar noaptea , ca să nu observe nimeni că plâng. I-am pierdut în mare, când am pornit amândoi spre plaja cu nisip de stele şi apa ruptă din poveștile spuse când eram prea mică să le pot înțelege .

Prima seară pe calea ferată ploua a mai! În urma mea a rămas doar scrum  din cauza țigării. Nu fumasem de câteva ore şi halucinațiile îmi inundau eternitățile. Ferestrele au fost învăluite de fum şi lacrimi. Sângele de pe uși s-a pietrificat, iar acum locul e purificat.Îmi plâng tricoul inscripționat „one  love”, pentru că zidurile erau șterse cu el. Acolo aveam memoriile timpului meu. Într-un cufăr mi-am pus ochii să nu mai văd, să nu mai aud, să nu mai gust. Pașii mei șoptesc că nu mi-e bine. Mă iubesc şi mă urăsc!
Cânt, dar desenez portative în piatră. Mi-am  picurat cu ceară inima, de una singură pentru că tu nu ai vrut să faci asta. Am făcut asta pentru că nu am mai vrut să ascult glasul ei. Apoi am desenat cochilia primăverii ca să ascund iarna din sufletul meu. Mă îmbătam rar iar când eram beata, de la atâta soare, îmi povesteam  praful de stele! Eu - Eliza , viitoare  desenatoare de îngeri sau poate arhitect al îngerilor- fostă sinucigașă

Icar cazut VII

C.V. =>  Caracterizarea visului!

·        Nume: Eliza!

·        Prenume : Nu am!

·        Principala trăsătură a caracterului meu : Sunt vărsător!

·        Ziua de naștere si locul: Oricând, oriunde!

·        Principalul meu defect: Fumez idealuri!

·        Principala ocupație: Zburător prin suflete!

·        Ce aş vrea să fiu: Pământ!

·        Ţara în care aş vrea să trăiesc: Undeva cu munți de lalele galbene şi nori de
gheaţă. Se poate?

·        Culoarea preferată: Griul ochilor mei!

·        Pasarea preferată: Corbul demonilor aroganți!

·        Pictor preferat: Nenea de la ochelari!

·        Eroul preferat: Eu sau nimeni!

·        Băutura preferată: Cafeaua arsă!

·        Mâncare preferată: Secul nopții!

·        Deviza? Nu știu…poate sunt nebună!

Caracterizarea visului a fost trimisă stelelor să mă primească în locul lor de muncă! Şi ghici ce? Nici azi nu m-au sunat să-mi spună când mă voi duce la prima mea zi de muncă.

Icar cazut VI

                                     

– Dormi?

Nu am răspuns. Şi Şi-a luat haina de piele, lăsată în cuier de o seară înainte şi a plecat. Nu am apucat să îi sărut ecoul ca semn de rămas bun! Știam că oricâte vise am construi tot se vor dărâma. Nu ceream multă durere, doar un suflet pe care să îmi așez capul atunci când visez. Farfuria era plină de nimicuri, dar cu miros de ceaţa- a umed! Cafeaua nu mai era arsă

ci crudă, de la atâta frig! Oglinda din baie nu mai era zâmbitoare, era surdo-mută de la atâtea țipete ale mele! Deja ruginisem, deși nu trecuseră decât 5 minute! Totul era alb pentru mine. Negrul rămăsese acolo pe cer ca o pată de sânge, căzută sau ruptă din pământ!

Stăteam nemișcată şi acoperită cu cearceaful fumului gol, de data asta! Am început să râd. Un râs de nebună cu câteva lacrimi pe obraz. Am auzit cheia rupându-se in ială. M-am ridicat si am șoptit „Buna dimineaţa! Te urăsc!”

Icar cazut V

                           

Sărută-mi sarea, te rog!

voi înţelege că voi fi ultima dintre sărutările tale

ce aparţin mării!

Sărută-mi părul şi voi şti că sunt scoica

lăsată în adâncul mării,

lăsată să işi continue drumul spre nicăieri!

        Citat din mine, ruptă din conştientul meu, inconştient indrăgostit de tine!

Icar cazut IV

Au rămas buzele mele pe ceașca de cafea. Buze roșii lipsite de cicatrici, însă cu multe riduri. De când ai plecat nu am mai băut cafea, ci doar zațul , praful ultimei dimineți.

-         Încă o cafea, păpuşa?

-         Nu mai am bani.. şi nici timp!

-         Iubita, aici vi mereu .. e din partea casei!

Sorbeam  iar cafeaua şi parcă orbeam la gândul că într-o dimineață m-ai părăsit, lăsându-mă dormind în cearceaful zidit de raze!  Oricum cerul devenea gri, iar drumul pe care îl apucasem nu mai era de mult același, de când eram mică. Drum peticit cu mucuri de țigară, cu sticle sparte de vin şi coniac ce au speriatstelele! Eu nu m-am speriat. Am băut cafeaua cu silă şi am plecat!

- Ţi-ai lăsat valiza aici!

- Nu îmi trebuie! Am nevoie să fiu doar eu : goală , fără haine, fără cuvinte…! Cu un zâmbet tâmp afișat pe chip , îmi venea sa urlu. Încercarea de a supraviețui prin zâmbete a dat greș.

- Dar…

- Mulțumesc!

- Dar…

Dar am plecat. Am lăsat diminețile, serile, închise în valiză! Soarele nu o să mai răsară pentru mine. El doar va apune definitiv! Am lăsat calvarul vieții mele acolo!

Icar cazut III

Camera în care stăteam era mereu a doua scrumieră si poate prima scrisoare ce urma să fie trimisă! Dar niciodată nu a fost trimisă pentru că a ars! Diminețile în care stăteam la geam si priveam răsăritul cu sângele serii ce se prelingea pe pământ desenând  oameni plictisiți de același soare! Oameni de lut! Cafeaua arsă desena în spațiul ceștii un fel de triunghi al brizei ce răsărea si ea în ploaia de lacrimi căzută din nori!  Lacrimile erau venele ploii ce sângerau! Ploaia eram eu! Sângeram a tine, a mine, a voi, poate a noi! Nu mai aveam dubii şi nici buzele nu mi le mai mușcam. Nici măcar nu mai zâmbeam amar;  mă enervam şi mă atacam pentru ca ţi-a luat atâta timp să apari, apoi ai dispărut ca o fantasmă ce se ascunde de lumina soarelui! La sfârșit, soare am fost si eu pentru tine! La început nu știam cât vei sta si vei hiberna in inima mea, peticită cu nori negri!

Tu taur, eu vărsător! Îmi ciopleai  pe oglinzi în fiecare dimineață sărutul cearceafului ud din cauza țipetelor! Strângeai orice adiere si o puneai pe masă ca un mic dejun copios. Nimeni nu mânca, în schimb buzele noastre se strângeau ca două bucăţi  de lămâie dulce  ce se potriveau perfect. Ridurile buzelor noastre erau coapte iar acum era toamna noastră când trebuia să culegi recolta: iubirea mea! Eu apă, tu foc si totul s-a rezumat la scrum de țigară! Mereu mi-ai dat libertatea să aleg între ce era tulbure si ce era clar! Mereu am ales deşertul pierdut al ochilor tăi : clarul indescifrabil! În urma ta, când ai plecat, ai lăsat mici puncte de suspensie  ce pentru  mine au fost un chin, ca şi gradele cu minus, xeroxate pe genele mele de mii si mii de ori!

Ultimul ” te iubesc”, îngropat în adâncul cerului, m-a făcut să mă urăsc pentru că până şi ultima mângâiere a durut si a trădat plăcerea. Ultima floarea-soarelui, ce a fost martora îngropării noastre în frig şi litere, a rămas acolo, între ultimele lacrimi si ultimele mărturii ale trecutului. Nu pot strica ce alții au pierdut când nu au mai avut vise. Nu mai am vise nici eu! Le-ai luat cu tine şi le-ai închis în lumea nouă, parte a becului ars.

De mii de ori îţi povesteam cum vroiam sa fim două becuri arse, ce pândesc pana de curent. Vroiam să desenăm cu firele noastre , arse de la mirosul verii, inimi de ceară şi să aprindem focul!

„Care foc?” mă întrebai așa cum şi norii se uitau la mine când scriam neguri de frunze pe hârtia folosită drept pernă!

„Cum care foc?” şi râdeai!

” Focul uitat în perfuzia ceasului bolnav de nebunia noastră!” Asta îmi doream să îți răspund. Însă nu o făceam. Muțenia mea îți desena fluturi pe suflet, ce se topeau când îmi vedeau zâmbetul!

Erau multe alte dimineți în care ne trezeam îmbrăcaţi in dungi de raze din cauza jaluzelelor ieftine. Când ai plecat am rămas doar cu o valiză deschisă într-un anotimp rece, pe o cale ferată, pe care nici trenurile nu o mai iubeau. Nici pe mine trenurile nu mă mai iubesc. De altfel, nici tu nu mă mai iubești!

Țin minte perfect cum ne-am cunoscut! Ploua, iar părul meu lung si negru părea ca nu mai are cale să se usuce, iar tu ai trecut de un tren şi ai zâmbit. Prima mea întrebare :

-         Ai o țigara?

-         Nu! Am doar un pachet!

Mi-ai dat o țigară şi ai zâmbit! Te-ai așezat lângă mine şi ai început şi tu să fumezi! Nu ziceai nimic! Parcă știai totul! Parul tău castaniu scria zâmbete pe cer!

Veneai la gară foarte des sau poate că acolo descopereai doar un petic de cer în care puteai fi doar tu! Acum gara e goală, ca şi sufletul meu! Rămân mută când văd calea ferată,  iubită din nou de trenuri. Am venit apoi la tine cu diminețile; serile erau diferite - ne îmbătam cu rozul apusului şi tu, tu îmi citeai poezii. Eu râdeam şi totul era frumos.Gândul că tu îmi iubești apusul, amiaza, răsăritul. Îmi  iubeai moartea... dar si viața! Căutai mereu simboluri. Într-un final mi-ai spus:

-         Ești un simbol! Unul care face viața luminoasă!

Cireșul din câmp şi acum simte mirosul cafelei, ce o aduceai si o sorbeam lihniți de foame şi adormiți pe acea pânză verde, pictată de îngeri.

Demoni amari știau de tine şi, pe lângă asta, îmi știau şi toate secretele! Şi totuși…tu mă iubeai.

Cireșul era visul nostru, copacul în care înmuguream anotimpurile maturității! Sorbeam frunzele lui şi scriam fuga primelor clipe din viața! Imagini trecute zac acum pe marginea patului ars şi scrisoarea rămasă pe masa de şah al
timpului, a șters urmele pașilor mei! Dorința de a ucide trenurile a trecut!
Acum aş vrea să ucid timpul, să fii rămas acolo unde zâmbetele nu încetau să mai curgă, unde viața noastră era o pată de culoare ce inunda pata de oameni monotoni! Acum până şi florile cireșului curg a sânge! Rugină şi pietre! Știicum se desparte alchimia in silabe? Nori pierduți în suflet! Credeam că trăiesc ca să cred în vorbele vântului scurs în cer! Nu e chiar întâmplător că exist!

„ La mulți ani, Eliza!”

Icar cazut II

- Colorezi gri? Îmi spunea râzând … eu desenez cercuri şi îmi ies aproape perfect. Copil cuminte şi ascultător, punea întrebări

- Eliza…tu ce desenezi?

- Păi, copile, e greu să-ţi zic: vise, idealuri, umbre…

- Şi umbrele cum le desenezi?

- Copile, când dormi tu, eu desenez! Eu desenez cu stele, iar guma mea de şters e luna!

- Vreau şi eu să desenez ca tine!

- Copile, eu nu vreau să desenezi ca mine! Şi l-am mângâiat uşor pe cap. Ce zâmbet inocent avea.L-am avut şi eu numai că eu  l-am îngropat în fum.

- Andrei, înapoi!

- Mă cheamă mama!

 S-a ridicat de jos, şi-a luat cariocile şi s-a oprit! Am rămas uimită când s-a întors către mine şi mi-a zis cu un zâmbet: „Pa, pa, Eliza! O să îmi fie dor de tine!”Am rămas pe banca pustie de atâta dor si mi-am zis în gând: „ Şi mie de tine copile! Şi mie”. Ochii copilului erau de un  căprui ce m-au făcut să fiu un om de copac. Mi-am dat seama că am înşelat căpruiul ochilor copilului. L-am înșelat cu albastrul cerului, cu verdele ochilor tăi,
cu griul sângelui meu! În urmă auzeam dojeneala mamei!

        -          De câte ori ţi-am zis  să nu vorbeşti cu străinii? Spune-mi! Cine  ştie ce putea să ţi se întâmple!

-          Dar mamă! Nu e străină! E Eliza!

Probabil era singurul care credea asta. Până şi eu credeam că aparţin unei lumi diferite! O lume uitată în iad! O lume în care fiecare detaliu era ars cu cafeaua uitată în ceaşca spartă! Mereu am fost un nebun crescut în foc! Şi acum rătăceam cu mâna în nisipul uitat sau curs dintr-o clepsidră lovită de timp!Poate a supărat-o...sau poate a dat-o la o parte din calea lui! Calea lui cea plina de defecte si calităţi! Se apropia apusul si nu vroiam sa îl prind acolope banca arsă de atâta cruditate! Așa ca m-am despărțit de ea, cea care mi-a fost răsărit in minte si am pleca tcălătoare in vise!

Icar cazut I

-Cu ce vă servim?

-Poate cu un gând …sau poate cu o viaţă…

                  

M-am pierdut in palme de secunde si am platit cu ore si minute. Stăteam şi îmi umpleam, pentru a nu ştiu câta oară, paharul cu sec. Îmi amintesc cum am lăsat o ţigară aprinsă  undeva în cer, iar acum se scurge tot scrumul pe drumul meu şters de atâtea  ploi.Cireşe, arse de atâtea ploi, culegeau roua zorilor. Mă duceam acolo mereu şi mă pierdeam în sărutările pământului şi ale cerului, ce mă acopereau mereu cu ura din nori. Era un copac umilit acolo, de cer. Un cireş înflorit,împodobit cu florile rozului topit într-un zâmbet ameţitor, uitat în griul ochilor mei.

Stăteam întinsă asemenea unui cuvânt inexistent . Mereu visam la fel: să mor murind într-un vis în care mă trezeam moartă dar cu speranţe adânci cum că încă sunt vie. Poate aş lăsa  un poem de final în care mi-aş uita privirea şi aş scrie cu insistenţă noaptea ce lumina tavanul  în dimineţile de foc. Ultimul moment schiţat în baie a ars pe buza lui „nimănui”.

Ştiam de atunci că fericirea nu poate să doară şi nici măcar să doarmă. Ştiţi …fericirea nu doarme…ea doar moare…şi când moare…e pentru totdeauna. E ca o comoară  sau , mai bine zis , ca un
coşmar. Pentru mine, fericirea a fost doar un coşmar cu lacrimi  de nisip-a nebun amar.  Minţeam
un suflet călător prin atâtea ţipete  şi  „îngrijeam” cu muţenie  durerea soarelui. Îmi clădeam  ochii pe  sufletul muşcat al cerului ,rămas invalid-  fără  zâmbete. Cerul era anotimpul meu, scris pe
file de iarbă.

Eram mică şi primisem doar o lalea galbenă de ziua mea. Ziua era doar un cântec. Atunci puteam  asculta mirosul lunii pline. Luna plină mereu îmi cânta  „ La mulţi ani” împodobindu-mi faţa cu lacrimi. Laleaua galbenă mirosea plăcut, a ceva special. A sec! Era de un galben memorabil, pur  ca soarele amiezii. Când  s-a ofilit , am jelit vaza, ca o mamă propriul copil. Poate nici o mamă nu îşi jeleşte copilul cum am făcut eu pentru vază. De ce am jelit vaza? Pentru că petalele care cădeau erau zgomote infernale pentru ea. Ştiam asta pentru că eram singura care asculta absurdul pereţilor, iar cerul  mereu se înnegrea de la suspine. Tulpina turbată de atâta ritm uscat, se lăsa uşor, iar carioca
mea  galbenă încerca să repicteze focul de pe acele petale. Nu am reuşit! În ultimă instanţă , pentru că era prea arzător,  am mâncat din soare! Soare cu dinţi, soare fără dinţi!

Sunt un vărsător; unul care ţipă atunci când e calm şi unul care a avut un vis, însă şi visul acesta nu a dus decât la autodistrugerea sufletului pur. „ Voi atinge luna şi voi desena cu lacrimi stelele!” ;  nu mă gândeam că poce ate fi atât de greu.

Credeam că orie posibil cu o cariocă galbenă în mâna stângă. Da , sunt stângace! Arhitect al nopţii – asta îmi doream sa devin. Mereu desenam, chiar şi în întuneric , sub cearceaful alb, mereu simţind primăvara în părul meu. Am părul negru , dar şi negrul acesta e un pic pierdut în umbre  şi puţin legat la spate cu un elastic, asemeni fetelor de la ţară. Buzele – roşu perfect – câteodată vinete  de la frig – au susţinut de la început un singur cuvânt : Eliza! Un nume în care divinitatea şi-a pus amprenta , nu am fost o fiinţă care să  definească această amprentă. Palmele mele mici erau pline de întrebări şi de trecut;  au uitat cum să iubească.

Rugaţi-vă să nu vă crească aripi , căci numai aşa veţi  mai putea  cădea în prăpastia cuvintelor amare. Dacă vă vor creşte aripi  nu veţi mai putea scrie veşnicele dimineţi  cu ceaţă. Eu nu vreau să îmi crească  aripi, şi nici nu dau semne că o să îmi crească.

Sunt o fată ce nu a mai băut secul din pahar, ci stătea pe nişte scări şi fuma cu îngerii ei, în lumea ei nişte ţigări, găsite sub cerul liber, lângă un bar. Barul unde lucram ca animatoare  pentru un salariu de nimic. Le-am luat şi le-am savurat şi am rămas mută.

Viaţa mea a fost ca un carusel, însă care nu a urcat niciodată mai sus de cer; astfel cădeam prea tare. Aşa am ales să rămân numai jos. Oricum pământul era locul unde mă simţeam acasă, locul  în
care m-am  născut omidă , am crescut fluture şi o să mor aripă  de înger mort. Începusem să despic fiecare cuvânt din ultima ceartă: „iertare sau răzbunare?”. Terminasem ţigara când vântul începuse să cânte simfonia amară şi am pornit spre tărâmuri noi: o câmpie şi o prăpastie.

„Şi nu ar fi nebunia o scăpare din mizeriile vieții?”ne întreba Cioran, un visător al stelelor sau al purgatoriului. Ba da, ar fi! Oare sunt nebună? Nu! Sunt doar un înger demonic ce îşi caută identitatea. Acum mi-am găsit-o: sunt urma paşilor tăi, imprimaţi pe zăpadă.