Icar cazut VIII

          

           

„Draga mea!

Nu pot uita idila cuvintelor tale. Am putut privi totuși răsăritul în ochii tăi. Am hotărât cu luna ca tu să rămâi, dar voi șterge orice urmă de noi de pe acele petale de lalea galbenă, pe care ai repictat- o. Îmi pare rău. Am călcat în picioare zâmbetul din seara în care sărutai podeaua. Nu vreau să mă uiți totuși.De asta orice vară va avea mirosul meu, sau poate nu! Mi-ai desenat chipul pe pereții goi, iar acum acea amintire te va bântui! Nu va mai fi nici urma de durere pe zâmbetul tău. Nu-ţi voi mai asculta respirația acum.Pe drumul meu doar par bălai şi zâmbete inocente apar. Şi poate că mă îndrăgostesc de iarnă iar! Eliza ai fost începutul… sfârșitul nu îl vei ști niciodată. Vei râde obsesiv dar voi pleca! De unde știu ce vei face? Te cunosc! Clepsidra timpului meu s-a întors şi poate si a ta! Te-am iubit ca un nebun, acum însă te las în umbra unei stele!  Voi fugi când tu dormi; ţi-am mai spus asta! Așa voi scăpa de  dura despărțire.  În felul ăsta voi pleca exact ca şi când plec la muncă! Cafeaua nu mai va avea același gust. Sindromul nefericirii! Eliza, draga mea, hârtia mă critică, scriind aceste rânduri neîncetat.

Al tău, Îndrăgostit de vise!”

Scrisoare de apus, rămasă pe masă, uscată de dimineața în care ai plecat!

                                                                                                 *** 

       Stăteam singură sub cireș. Orele surâsului treceau încet însă ochii mei visau, a dulce. A nimănui, am învățat să lupt. Nu mi-a fost frică să pierd ci doar teamă să câștig. Un învingător e doar un fricos! Am câștigat tot şi am fost fricoasă, apoi am pierdut tot. Deveneam eu!

Clepsidra vântului turbat a făcut ca într-o zi sa te văd iar, alături de păr bălai, cu buze ce ascundeau un zâmbet inocent. Iluzia timpului a trecut prin faţa mea şi îngerii au murit în ziua aceea. Am văzut scheleţi de îngeri cu aripi frânte , lăsându-se încet spre mine. Chemarea mea e singura scăpare. Credeam că
există destin însă totul nu era decât un cuvânt ce cădea pe treptele  scării ce se scurgea pe lângă mine. Îmi derulez  sângele în umbra cireșului şi îmi legăn trenul ce nu mă mai vrea.

Stăteam pe calea ferată şi aşteptam ca rânduri de nori să mă omoare. Nu ştiam ce înseamnă sfârșit şi citeam apusul pe un fir de mătase, ce izbeşte pământul. Zi si noapte  stăteam şi ascultam marea cerului. Salvarea mea-iarba! Roua îmi erau lacrimi; miroseam a verde a  plâns a vise!

Cu părinţi demoni , eram şi eu unul pe pământ, ei fiind în cer. Am stat 6 ani în orfelinat, unde aveam colţul meu de joacă. Eu mă jucam cu vise! Şi mereu pierdeam acest joc! Si plângeam şi nu vroiam să mai fac nimic. Viaţa mea e un vis sau, mai bine zis, un coşmar. Aveam ochelari de soare de la un vizitator.I-am pierdut!

Singurul lucru de care îmi era dor erau acei ochelari de soare pe care îi purtam doar noaptea , ca să nu observe nimeni că plâng. I-am pierdut în mare, când am pornit amândoi spre plaja cu nisip de stele şi apa ruptă din poveștile spuse când eram prea mică să le pot înțelege .

Prima seară pe calea ferată ploua a mai! În urma mea a rămas doar scrum  din cauza țigării. Nu fumasem de câteva ore şi halucinațiile îmi inundau eternitățile. Ferestrele au fost învăluite de fum şi lacrimi. Sângele de pe uși s-a pietrificat, iar acum locul e purificat.Îmi plâng tricoul inscripționat „one  love”, pentru că zidurile erau șterse cu el. Acolo aveam memoriile timpului meu. Într-un cufăr mi-am pus ochii să nu mai văd, să nu mai aud, să nu mai gust. Pașii mei șoptesc că nu mi-e bine. Mă iubesc şi mă urăsc!
Cânt, dar desenez portative în piatră. Mi-am  picurat cu ceară inima, de una singură pentru că tu nu ai vrut să faci asta. Am făcut asta pentru că nu am mai vrut să ascult glasul ei. Apoi am desenat cochilia primăverii ca să ascund iarna din sufletul meu. Mă îmbătam rar iar când eram beata, de la atâta soare, îmi povesteam  praful de stele! Eu - Eliza , viitoare  desenatoare de îngeri sau poate arhitect al îngerilor- fostă sinucigașă