Icar cazut II

- Colorezi gri? Îmi spunea râzând … eu desenez cercuri şi îmi ies aproape perfect. Copil cuminte şi ascultător, punea întrebări

- Eliza…tu ce desenezi?

- Păi, copile, e greu să-ţi zic: vise, idealuri, umbre…

- Şi umbrele cum le desenezi?

- Copile, când dormi tu, eu desenez! Eu desenez cu stele, iar guma mea de şters e luna!

- Vreau şi eu să desenez ca tine!

- Copile, eu nu vreau să desenezi ca mine! Şi l-am mângâiat uşor pe cap. Ce zâmbet inocent avea.L-am avut şi eu numai că eu  l-am îngropat în fum.

- Andrei, înapoi!

- Mă cheamă mama!

 S-a ridicat de jos, şi-a luat cariocile şi s-a oprit! Am rămas uimită când s-a întors către mine şi mi-a zis cu un zâmbet: „Pa, pa, Eliza! O să îmi fie dor de tine!”Am rămas pe banca pustie de atâta dor si mi-am zis în gând: „ Şi mie de tine copile! Şi mie”. Ochii copilului erau de un  căprui ce m-au făcut să fiu un om de copac. Mi-am dat seama că am înşelat căpruiul ochilor copilului. L-am înșelat cu albastrul cerului, cu verdele ochilor tăi,
cu griul sângelui meu! În urmă auzeam dojeneala mamei!

        -          De câte ori ţi-am zis  să nu vorbeşti cu străinii? Spune-mi! Cine  ştie ce putea să ţi se întâmple!

-          Dar mamă! Nu e străină! E Eliza!

Probabil era singurul care credea asta. Până şi eu credeam că aparţin unei lumi diferite! O lume uitată în iad! O lume în care fiecare detaliu era ars cu cafeaua uitată în ceaşca spartă! Mereu am fost un nebun crescut în foc! Şi acum rătăceam cu mâna în nisipul uitat sau curs dintr-o clepsidră lovită de timp!Poate a supărat-o...sau poate a dat-o la o parte din calea lui! Calea lui cea plina de defecte si calităţi! Se apropia apusul si nu vroiam sa îl prind acolope banca arsă de atâta cruditate! Așa ca m-am despărțit de ea, cea care mi-a fost răsărit in minte si am pleca tcălătoare in vise!