Icar cazut I

-Cu ce vă servim?

-Poate cu un gând …sau poate cu o viaţă…

                  

M-am pierdut in palme de secunde si am platit cu ore si minute. Stăteam şi îmi umpleam, pentru a nu ştiu câta oară, paharul cu sec. Îmi amintesc cum am lăsat o ţigară aprinsă  undeva în cer, iar acum se scurge tot scrumul pe drumul meu şters de atâtea  ploi.Cireşe, arse de atâtea ploi, culegeau roua zorilor. Mă duceam acolo mereu şi mă pierdeam în sărutările pământului şi ale cerului, ce mă acopereau mereu cu ura din nori. Era un copac umilit acolo, de cer. Un cireş înflorit,împodobit cu florile rozului topit într-un zâmbet ameţitor, uitat în griul ochilor mei.

Stăteam întinsă asemenea unui cuvânt inexistent . Mereu visam la fel: să mor murind într-un vis în care mă trezeam moartă dar cu speranţe adânci cum că încă sunt vie. Poate aş lăsa  un poem de final în care mi-aş uita privirea şi aş scrie cu insistenţă noaptea ce lumina tavanul  în dimineţile de foc. Ultimul moment schiţat în baie a ars pe buza lui „nimănui”.

Ştiam de atunci că fericirea nu poate să doară şi nici măcar să doarmă. Ştiţi …fericirea nu doarme…ea doar moare…şi când moare…e pentru totdeauna. E ca o comoară  sau , mai bine zis , ca un
coşmar. Pentru mine, fericirea a fost doar un coşmar cu lacrimi  de nisip-a nebun amar.  Minţeam
un suflet călător prin atâtea ţipete  şi  „îngrijeam” cu muţenie  durerea soarelui. Îmi clădeam  ochii pe  sufletul muşcat al cerului ,rămas invalid-  fără  zâmbete. Cerul era anotimpul meu, scris pe
file de iarbă.

Eram mică şi primisem doar o lalea galbenă de ziua mea. Ziua era doar un cântec. Atunci puteam  asculta mirosul lunii pline. Luna plină mereu îmi cânta  „ La mulţi ani” împodobindu-mi faţa cu lacrimi. Laleaua galbenă mirosea plăcut, a ceva special. A sec! Era de un galben memorabil, pur  ca soarele amiezii. Când  s-a ofilit , am jelit vaza, ca o mamă propriul copil. Poate nici o mamă nu îşi jeleşte copilul cum am făcut eu pentru vază. De ce am jelit vaza? Pentru că petalele care cădeau erau zgomote infernale pentru ea. Ştiam asta pentru că eram singura care asculta absurdul pereţilor, iar cerul  mereu se înnegrea de la suspine. Tulpina turbată de atâta ritm uscat, se lăsa uşor, iar carioca
mea  galbenă încerca să repicteze focul de pe acele petale. Nu am reuşit! În ultimă instanţă , pentru că era prea arzător,  am mâncat din soare! Soare cu dinţi, soare fără dinţi!

Sunt un vărsător; unul care ţipă atunci când e calm şi unul care a avut un vis, însă şi visul acesta nu a dus decât la autodistrugerea sufletului pur. „ Voi atinge luna şi voi desena cu lacrimi stelele!” ;  nu mă gândeam că poce ate fi atât de greu.

Credeam că orie posibil cu o cariocă galbenă în mâna stângă. Da , sunt stângace! Arhitect al nopţii – asta îmi doream sa devin. Mereu desenam, chiar şi în întuneric , sub cearceaful alb, mereu simţind primăvara în părul meu. Am părul negru , dar şi negrul acesta e un pic pierdut în umbre  şi puţin legat la spate cu un elastic, asemeni fetelor de la ţară. Buzele – roşu perfect – câteodată vinete  de la frig – au susţinut de la început un singur cuvânt : Eliza! Un nume în care divinitatea şi-a pus amprenta , nu am fost o fiinţă care să  definească această amprentă. Palmele mele mici erau pline de întrebări şi de trecut;  au uitat cum să iubească.

Rugaţi-vă să nu vă crească aripi , căci numai aşa veţi  mai putea  cădea în prăpastia cuvintelor amare. Dacă vă vor creşte aripi  nu veţi mai putea scrie veşnicele dimineţi  cu ceaţă. Eu nu vreau să îmi crească  aripi, şi nici nu dau semne că o să îmi crească.

Sunt o fată ce nu a mai băut secul din pahar, ci stătea pe nişte scări şi fuma cu îngerii ei, în lumea ei nişte ţigări, găsite sub cerul liber, lângă un bar. Barul unde lucram ca animatoare  pentru un salariu de nimic. Le-am luat şi le-am savurat şi am rămas mută.

Viaţa mea a fost ca un carusel, însă care nu a urcat niciodată mai sus de cer; astfel cădeam prea tare. Aşa am ales să rămân numai jos. Oricum pământul era locul unde mă simţeam acasă, locul  în
care m-am  născut omidă , am crescut fluture şi o să mor aripă  de înger mort. Începusem să despic fiecare cuvânt din ultima ceartă: „iertare sau răzbunare?”. Terminasem ţigara când vântul începuse să cânte simfonia amară şi am pornit spre tărâmuri noi: o câmpie şi o prăpastie.

„Şi nu ar fi nebunia o scăpare din mizeriile vieții?”ne întreba Cioran, un visător al stelelor sau al purgatoriului. Ba da, ar fi! Oare sunt nebună? Nu! Sunt doar un înger demonic ce îşi caută identitatea. Acum mi-am găsit-o: sunt urma paşilor tăi, imprimaţi pe zăpadă.