Icar cazut IX

-       Pleci?

-         Da !

-         Şi când vii?

-         Când o să simt nevoia să mă scald în zâmbete! Plec la muncă!

-         Lasă ușa! Azi nu te duce! Avem tot ce ne trebuie aici: vise, idealuri, desene…te am pe tine si mă ai pe mine. Avem dimineți si apa mării ce răsună din cochilia de
pe pat –  a sărat. Avem seri în care ne scăldăm ca pictorul în culori.  Hai,vino aici! Te rog eu frumos! Iar o să cad precum Icar, dar din pat şi nu din cer! Hai!

-         Eu vreau să plec! Nu mai avem bani şi nici mâncare! Tu nu știi să faci nimic!

Îl priveam şi parcă nu mai era el. Asemenea mie, el mereu zâmbea şi mereu spunea că o să fie bine! Acum era un străin în costum de pinguin, cu o pată drept cravata.

-         Eliza, gândește-te! Fii realistă!

Eliza – prima dată când îmi spunea  numele. Era ca un țipăt, ce mă seca de puteri, ce mă făcea să mă alung din viața lui! Asta urma. Sfârșitul meu şi … al „nostru”.

-         Lasă ușa! Lasă cheile pe masă! Vino în pat!

-         Am plecat! Gândește-te la ce ţi-am spus! Şi ce vei alege: răzbunare sau iertare!

Plângeam în sinea mea însă timpul m-a învățat să nu arăt asta! Sărută-mă , necunoscutule, şi poate așa voi cădea în vidul gol de atâta ironie. Iertarea înseamnă bani si iubire! Eu vroiam doar iubire! De bani nu am nevoie!  Țigări şi iubire!  Fum şi dragoste. Ai închis ușa şi ai încuiat-o, lăsându-mă aici în pat, mușcându-mi buzele sărutate de atâtea ori  de amarul venelor tale! Ah! De câte ori  am alergat printre ele! Acolo mi-am găsit trecutul, prezentul …viitorul… sau așa credeam atunci! Acum viitorul meu se lungește în prăpastia goală de după câmpul asta de maci sângerii . Sângerează şi ei de la atâta tristețe!

Cheia  nu s-a rupt atunci… dar mai târziu a facut-ot, rămânând  pe veci acolo şi închizând sărutul în camera arsă de atâta fum şi suflet.