Ea avea franturi de suflet pierdute asa cum si eu le aveam.Sarutul ei era din alta lume iar camera in care dormea era pur si simplu universul. I-am zis data trecuta cand incerca sa adoarma si se prefacea adormita: "Ti-am citit surasul si suspinul si ...suntem la fel. Tu esti ca mine..singuratica si nelinistita.Marea te-a tradat si mie imi e frica...Franturi din sufletul tau inca jelesc marea albastra dar stiu ca acum ploaia o sa te castige. Batalia asta e fara rost cand stiu cum o sa se intample lucrurile." Ea in momentul ala ma privea cu ochii pierduti si nu intelegea prea bine ce i se intampla.
Doua suflete scaldate in amarul vremii in care traim si totusi... noi plecam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu