Ploaie

*

Statea intinsa pe pat si nu vroia nici macar sa se uite la mine. Ma simteam abandonat. ma ridicasem de pe jos si luasem cutiuta muzica. Am deschis-o. Cantecul nu parea sa o linisteasca, parca era o alta fiinta.Aceleasi gesturi din mana in care avea tigara, aceasi privire ce aluneca pe tavanul alb, acelasi zambet care ar fi putut sa te omoare. Deseori imi spunea ca isi simte sufletul lungit pe moarte. O spunea razand si asta ma speria. Era ciudata. Special de ciudata. Nu indrazneam sa o intreb ce simte.

Inainte de a se termina totul, statea intinsa in pat ca intr-un sicriu de pian cu fragmente zgariate de vioara.Nu s-a sinchisit sa se uite la mine.Simteam cum ea reincepe sa fie un "eu" deformat de atata suferinta. Suferinta ei era ca asteptarea, ca ploaia ce lovea si ultimul atom, ultima particula smulsa din trupul meu.Atunci a fost prima data cand mi-a soptit cu o voce tulburata sa deschid cutiuta. Desigur, am facut ce a zis dar eram prea tanar ca sa cresc gol in ea, in imaginea ei pierduta si am intrebat-o de ce m-a rugat tocmai acum.Putea sa o faca de fiecare data. Mi-a raspuns, cu privirea nemiscata din tavan:

" Am sufletul prea greu de la ploaia asta.Simteam sa iti zic sa dai drumul la dracia aia de cutie si sa ascultam."

M-am ridicat, am deschis-o, am lasat-o si m-am asezat cuminte pe jos.Am lasat capul pe spate si decorul deveanea din ce in ce mai sinistru in care melodia cutiei se rotea in tandem cu ploaia.Brusc ea s-a ridicat si, fara  sa ma priveasca, mi-a luat mana si m-a ridicat de joc.

"Hai sa dansam.te rog..Nu spune nimic..doar ia-mi mana si danseaza."

Nu am apucat sa zic nimic.M-am ridicat si ne miscam in tacere. Dar imi era imposibil sa nu observ faptul ca avea ochii in lacrimi. Am tacut!Era un vals al groazei, in care miscarile gratioase facute cu tigara in mana imi ardeau constiinta ca va fi ultimul din viata noastra, viata in doi.

*

Imi amintesc scena asta mereu cand ploua.