Vagon

Era un vagon execrabil.Geamurile pastrau inca adierea usoara a ultimelor respiratii  a vechilor localnici. Obisnuiau sa mearga des cu trenul si mereu spuneau ca cel mai potrivit anotimp este toamna. In fiecare an cei mai multi morti erau toamna. Nu imi gasisem locul, iar eu ca o adolescenta pierduta mi-am gasit egoul sezand intr-o balta de  material infect. Ma simteam singura desi vagonul era atat de plin. Toata lumea venea la mare ca sa isi manifeste ultimele regrete in fata marii, sa isi indeplineasca destinul, ruginit parca de ultimele sperante. Totul era un vis, eram in delir iar tigarile mi se terminasera. Cafeaua in care imi inecam ultimele ganduri era amara . La fel de amara ca si clipele petrecute cu un anume el, intr-un anume spatiu.Si tin minte cum tot acel el imi desena ganduri pe aripi de perdea CFR. Am mers si noi de cateva ori cu trenul pentru ca acea gara era casa mea. Puteam fi sociabila dar si ciudata. Puteam sa fiu orice inclusiv calea ferata, roata care se stricase si trebuia schimbata, tonomat de cafea dar atunci ar fi insemnat sa devin un dozator de lumina. Ar fi putut fi microfonul ars de la atatea vorbe, atatea ore in care minutul se pierde si incepe sa danseze cu secunda. Imi amintesc ca trebuie sa raman muta acum! Orice cuvant poate lesina in umbra unor oameni si nu vreau sa imi pierd demnitatea. Visam sa scriu o carte in care personajul sa arda in propria-i cenusa ca mai tarziu sa revina si sa franga sentimentele zidurilor. S-a ales praful.Ies pe holul infernului si imi caut repede niste bani.La dracu,s-au terminat!Vroiam o tigara ca sa uit de gandurile ce ma napadisera in vagon.Intr-o maniera destul de tacuta, am fost atrasa spre un anume compartiment. Era un barbat ciudat ce isi cauta ceva in bagaj. Parea speriat. Alaturi de el erau doua fete: una avea culoarea soarelui ce apunea in mare iar cealalta purta in parul ei impletit culoarea mortii. Oprindu-se din cautat, barbatul iese din compartiment si isi aprinde o tigara iar eu, uimita il privesc insistent. Gandurile brusc se sterg din minte.

" Vrei o tigara?Doamne, de as gasi acel vaccin"

" Da, vreau, dar doar daca vreti sa imi dati..."

"Nu te-a invatat nimeni ca nu e bine sa fumezi?"

"Atunci dumneavoastra de ce fumati?Eu nu am pe nimeni..D
+e sfaturi nu prea am avut parte"

"Eu.. fumez pentru ca doar asa imi pot stapani frica.Cati ani ai?"

" Eu? Cat imi dati?"

" 16 ani!"

"Nu. am 20 de ani. Ce se mai aude de tigara?"

"Acum.!"

Dupa dialogul scurt mi-am coborat privirea spre podeaua plina de mizerii si am lasat mainile sa imi zboare pe geam ca un porumbel abia iesit din colivie. Ma simteam ca intr-una.

" Hai cu noi in compartiment.Sunt cu cele doua fete ale mele. Salomeea si Mavet."

Am acceptat dar picioarele nu mi se miscau. M-am urnit incet sa nu imi ranesc zambetul cu mii se ganduri scapate din tarcul lor amar.Si aici geamul imi canta sonete triste din ariile vechilor ani ce atarnau in perdelele de acolo.Aici erau negre si cerul incepuse sa se intunece.
Mavet zacea. Imi inchipuiam ca doarme. Avea o piele alba smulsa parca din rai, iar buzele ei tremurau de rosii ce erau si asteptau ora in care sa reinvie si sa guste taria oxigenului revarsat in compartiment. Salomeea canta note ce sunau a moarte. Doctorul, caci aflasem mai tarziu ca e medic, deschidea ultimul bagaj dar nici acolo nu gasise ce vroia. Disperarea i se scurgea in palmele transpirate;cuvintele lingeau rana surda a durerii lui. Eram rupta dintr-un cadru imatur, neinlocuit, nesters.Un portret in care pictorul a uitat sa isi stearga urmele crescute pe panza.Trenul deraia in mii de scantei iar noi eram blocati intr-un scenariu taiat la montajul unui film de groaza. Mavet, deodata, se ridica si incepe sa tipe. Era un dulce, armonios strigat care ma imbata si ma facea euforica. Sarutul ei nu mai valora nimic acum.

" E moarta! Salomeea e moarta!Tati... tatii... o sa mor si eu?"

"Nu am gasit vaccinul!"

Eram dresata sa tac dar in momentul ala, in furia secundei am luat-o de mana pe Mavet si am iesi de acolo.
" Mai avem 5 minute de trait. E un virus. Te mananca in interior pana ajunge la inima! Pana ajunge sa iti devoreze orice amintire pastrata in suflet. Se hraneste cu ingeri, cu lacrimi, cu suferinta.Mai bine ai pleca..."
Mi-a dat drumul la mana si am simti cum se prabuseste. Doctorul privea prin zoaiele ce atarnau pe geamul CFR cum ultima fata ii moare. Nu am suportat durerea ce ma cuprinsese si am alerga catre iesire. Trenul se oprise in mijlocul nimanui, in cautare de nimic in nimeni dar totusi isi zarea umbra in orice catun.
Am sarit si am inceput sa alerg, sa imi caut disperata leacul, cand o femeie de vreo 30 de ani ma opreste si ma saruta pe frunte. Inghetata, imi las sufletul sa respire si sa imi ascunda orice urma de putere. Frica ma manca, ma strangea prea tare in orice sunet ce iesea din tren. Imaginea lui Mavet imi aparea in fata iar lacrimile incepusera sa curga mai des. A trecut pe langa mine si s-a intors. M-a privit dar eu nu. In schimb am inceptu sa alerg din nou.
Un camp rosu imi umpleau zambetul, pentru ca macii din locul acela erau  veniti din iad. Prapastia si macul imi erau salvare si moarte. Nu putem alege. Alegi intre viata si moarte si tot ce distrugi e moartea in ascensiunea vietii!


Mavet, adio!




p.s.: Mavet-In ebraica inseamna "moarte"
Salomeea- In ebraica inseamna " viata"