Vagon

Era un vagon execrabil.Geamurile pastrau inca adierea usoara a ultimelor respiratii  a vechilor localnici. Obisnuiau sa mearga des cu trenul si mereu spuneau ca cel mai potrivit anotimp este toamna. In fiecare an cei mai multi morti erau toamna. Nu imi gasisem locul, iar eu ca o adolescenta pierduta mi-am gasit egoul sezand intr-o balta de  material infect. Ma simteam singura desi vagonul era atat de plin. Toata lumea venea la mare ca sa isi manifeste ultimele regrete in fata marii, sa isi indeplineasca destinul, ruginit parca de ultimele sperante. Totul era un vis, eram in delir iar tigarile mi se terminasera. Cafeaua in care imi inecam ultimele ganduri era amara . La fel de amara ca si clipele petrecute cu un anume el, intr-un anume spatiu.Si tin minte cum tot acel el imi desena ganduri pe aripi de perdea CFR. Am mers si noi de cateva ori cu trenul pentru ca acea gara era casa mea. Puteam fi sociabila dar si ciudata. Puteam sa fiu orice inclusiv calea ferata, roata care se stricase si trebuia schimbata, tonomat de cafea dar atunci ar fi insemnat sa devin un dozator de lumina. Ar fi putut fi microfonul ars de la atatea vorbe, atatea ore in care minutul se pierde si incepe sa danseze cu secunda. Imi amintesc ca trebuie sa raman muta acum! Orice cuvant poate lesina in umbra unor oameni si nu vreau sa imi pierd demnitatea. Visam sa scriu o carte in care personajul sa arda in propria-i cenusa ca mai tarziu sa revina si sa franga sentimentele zidurilor. S-a ales praful.Ies pe holul infernului si imi caut repede niste bani.La dracu,s-au terminat!Vroiam o tigara ca sa uit de gandurile ce ma napadisera in vagon.Intr-o maniera destul de tacuta, am fost atrasa spre un anume compartiment. Era un barbat ciudat ce isi cauta ceva in bagaj. Parea speriat. Alaturi de el erau doua fete: una avea culoarea soarelui ce apunea in mare iar cealalta purta in parul ei impletit culoarea mortii. Oprindu-se din cautat, barbatul iese din compartiment si isi aprinde o tigara iar eu, uimita il privesc insistent. Gandurile brusc se sterg din minte.

" Vrei o tigara?Doamne, de as gasi acel vaccin"

" Da, vreau, dar doar daca vreti sa imi dati..."

"Nu te-a invatat nimeni ca nu e bine sa fumezi?"

"Atunci dumneavoastra de ce fumati?Eu nu am pe nimeni..D
+e sfaturi nu prea am avut parte"

"Eu.. fumez pentru ca doar asa imi pot stapani frica.Cati ani ai?"

" Eu? Cat imi dati?"

" 16 ani!"

"Nu. am 20 de ani. Ce se mai aude de tigara?"

"Acum.!"

Dupa dialogul scurt mi-am coborat privirea spre podeaua plina de mizerii si am lasat mainile sa imi zboare pe geam ca un porumbel abia iesit din colivie. Ma simteam ca intr-una.

" Hai cu noi in compartiment.Sunt cu cele doua fete ale mele. Salomeea si Mavet."

Am acceptat dar picioarele nu mi se miscau. M-am urnit incet sa nu imi ranesc zambetul cu mii se ganduri scapate din tarcul lor amar.Si aici geamul imi canta sonete triste din ariile vechilor ani ce atarnau in perdelele de acolo.Aici erau negre si cerul incepuse sa se intunece.
Mavet zacea. Imi inchipuiam ca doarme. Avea o piele alba smulsa parca din rai, iar buzele ei tremurau de rosii ce erau si asteptau ora in care sa reinvie si sa guste taria oxigenului revarsat in compartiment. Salomeea canta note ce sunau a moarte. Doctorul, caci aflasem mai tarziu ca e medic, deschidea ultimul bagaj dar nici acolo nu gasise ce vroia. Disperarea i se scurgea in palmele transpirate;cuvintele lingeau rana surda a durerii lui. Eram rupta dintr-un cadru imatur, neinlocuit, nesters.Un portret in care pictorul a uitat sa isi stearga urmele crescute pe panza.Trenul deraia in mii de scantei iar noi eram blocati intr-un scenariu taiat la montajul unui film de groaza. Mavet, deodata, se ridica si incepe sa tipe. Era un dulce, armonios strigat care ma imbata si ma facea euforica. Sarutul ei nu mai valora nimic acum.

" E moarta! Salomeea e moarta!Tati... tatii... o sa mor si eu?"

"Nu am gasit vaccinul!"

Eram dresata sa tac dar in momentul ala, in furia secundei am luat-o de mana pe Mavet si am iesi de acolo.
" Mai avem 5 minute de trait. E un virus. Te mananca in interior pana ajunge la inima! Pana ajunge sa iti devoreze orice amintire pastrata in suflet. Se hraneste cu ingeri, cu lacrimi, cu suferinta.Mai bine ai pleca..."
Mi-a dat drumul la mana si am simti cum se prabuseste. Doctorul privea prin zoaiele ce atarnau pe geamul CFR cum ultima fata ii moare. Nu am suportat durerea ce ma cuprinsese si am alerga catre iesire. Trenul se oprise in mijlocul nimanui, in cautare de nimic in nimeni dar totusi isi zarea umbra in orice catun.
Am sarit si am inceput sa alerg, sa imi caut disperata leacul, cand o femeie de vreo 30 de ani ma opreste si ma saruta pe frunte. Inghetata, imi las sufletul sa respire si sa imi ascunda orice urma de putere. Frica ma manca, ma strangea prea tare in orice sunet ce iesea din tren. Imaginea lui Mavet imi aparea in fata iar lacrimile incepusera sa curga mai des. A trecut pe langa mine si s-a intors. M-a privit dar eu nu. In schimb am inceptu sa alerg din nou.
Un camp rosu imi umpleau zambetul, pentru ca macii din locul acela erau  veniti din iad. Prapastia si macul imi erau salvare si moarte. Nu putem alege. Alegi intre viata si moarte si tot ce distrugi e moartea in ascensiunea vietii!


Mavet, adio!




p.s.: Mavet-In ebraica inseamna "moarte"
Salomeea- In ebraica inseamna " viata"

uita-ma

In seara asta, uita-ma!

Inchide-mi sarutul intr-o camera albastra

si leaga-mi-l intr-o funda crem.

In seara asta nu incerca sa dai de mine

Lasa-ma sa dansez in palmele marii

si dimineata sa ma trezesc in jurul

lunii albastre.

te rog saruta-ma acum

si uita-ma ...

in seara asta ies sa ma distrez!

p.s. Banchet!

Va iubim si punct!

Ne-ati fost atat timp profesoara dar, in acelasi timp mama, prietena si umarul pe care am putut plange atunci cand am avut nevoie. Ne-ati invatat cum sa ascultam( de altii), cum sa avem rabdare, cum sa ii ascultam pe cei din jurul nostru, cum sa fim persoanele de care societatea are nevoie si nu in ultimul rand cum sa fim sinceri cu noi insine. Ne-ati facut sa devenim un colectiv mai unit si probabil ca nu vom uita niciodata caldura cu care ne-ati primit la prima ora de Limba si Literatura Romana in clasa a IX. De asemenea nu vom uita ziua de Sfantul Andrei petrecuta in fiecare an in cabinetul de romana alaturi de profesoara pe care o adoram. Ati fost si veti ramane imaginea materna a clasei indiferent de ce se va intampla de acum inainte.V-ati suparat de atatea ori pe noi pentru ca suntem galagiosi dar ne-ati iertat la fel de repede, acest lucru insemnand ca v-ati atasat de noi. Va iubim enorm si va multumim pentru ce ati facut pentru noi in toti acesti ani!Si chiar daca o sa pasim in alta etapa a vietii noastre, facultatea,ne vom intoarce cu drag sa va vedem, sa va ascultam, dar de data asta ca prieteni de suflet pentru ca mereu in inimile noastre veti avea un loc special! V-am intrebat de atatea ori cum va fi liceul fara noi, fara baietii care sa va complimenteze ( :)) ), fara cei flamanzi care cer voie la baie dar de fapt se duc sa isi cumpere suc si alte prostii de la magazinul liceului.Cum va fi? Va spunem noi: TRIST! Va fi extrem de trist pentru ca noi o sa va simtim dorul enorm de mult.O sa simtit lipsa orelor petrecute in "parc". O sa ducem lipsa de un zambet care vine din inima. O sa ducem lipsa zilelor de predare( presimt ca o sa ma bantuie Morometii:))). O sa simtim lipsa orelor in care stateam de vorba.O sa va simtim lipsa!dumneavoastra stiti mai bine ce vrem sa spunem sau, mai bine zis, ce vrem sa va aratam prin acest mesaj de ramas bun. Dar de fapt nu e un ramas bun, ci inceputul unei prietenii de suflet. Sunt doar cateva cuvinte din oceanul de sentimente pe care putem sa vi-l oferim! Cu drag 12 D! Va iubim!

Liceu!~emotii~

A iubi, a respecta, a aprecia atat munca altora cat si ceea ce avem, a munci, a respira litere, a manca rabdare pe paine, a indura critici, a dormi pe bancile liceului din cauza faptului ca am stat treji nopti la rand pentru a termina proiecte sau pur si simplu pentru a invata. Sunt doar niste verbe care ne-au construit viata de licean intr-un fel pe care noi, pana in acest moment, nu l-am inteles.
Am calatorit si am ajuns la margini de orase, am cantat ca nebunii pe holuri melodii interminabile de la Vama Veche, am dansat portativele limbii franceze  alaturi de doamna diriginta. Am invatat ca spaghetti nu e doar un fel de mancare italienesc ci si amestecul informativ din capul nostru. Am alergat la orele de sport pana au iesit plamanii din noi. Am invatat accentul britanic! De asemenea, am descoperit ca in cabinetul de romana cresc plante nerabdatoare de cunoastere pe care le-am studiat la ora de biologie.
Am fost editori ai proprei noastre vieti de liceeni si cred cu tarie ca am ales ce e bine, inclusiv momentele de stat la barfa. Desigur, pe teme filozofice( e roz sau crem?)

Ne va fi dor de nebunia celorlalti colegi cu care am impartasit aceasi viata, pentru 4 ani! Imi e greu sa admit faptul  ca acum, tocmai acum cand devenim un colectiv unit trebuie sa ne despartim. la inceput poate nu m-ati crezut. Am fost copii iar acum suntem adulti. Uitati-va la noi cum pasim in maturitate, fara frica pentru ca am fost instruiti  cum sa facem fata greutatilor ce vor urma. au existat si vor exista momente cand ne vom simti pusi la pamant si o sa avem impresia ca nimeni nu ne poate ajuta.Atunci ar fi momentul sa ne aducem aminte de viata petrecuta in liceu, alaturide a doua familie a noastra, alaturi de 12 D!Atunci ne vom da seama ca viata nu e viata daca nu ajungem sa ne confruntam cu viata!Noi, asa cum am fost, devenim un altfel de noi!Ne maturizam, si lucrul asta se intampla intr-un stil clasic! O sa imi fie dor...O sa ne fie dor!

.

umeri goi

umerii tacuti erau goi
iar lacusta a sarit iar
in alt vis unde campiile
zambeau curgatoare...
iar ea , o biata fiinta, le mangaie
in betia nebuna a timpului.

16.04.2010

3 in 1

Ma inec ori de cat ori ma chinui sa imi fac un 3 in 1. Doamne ce gust de patima sarata are sarutul tau Cafeaua-ultimele nostalgii ale momentului trecut. Simteam cum imi canta florile din stomac in incercarea de a zbura, atunci cand inghiteam in sec ultima risipa de cafea acidulata. Puteam fi o pasare alba ascunsa intr-o scoica de frica sa nu fie napastuita cu dulcele tarm. Cafeaua e ca o mare neagra. Marea Neagra, un zambet in valuri, o adiere. Pasarea alba poate eram eu cand imi era frica sa iti ating buzele cu degetele mele ca doua lacrimi de gheata. Intre timp gheata s-a transformat in ura si totul a devenit iubire. Simultan cafeaua era mai putina si tremuram din inima, pentru ca imi pompa suferinta in vene si in gene si ochi! Daca as zbura mi-ar fi dor de pamant. Poate lui Icar ii e dor de cer asa cum mie imi e dor sa-ti gust sufletul de om murdar si prost si sarat de dulce. Poate daca m-as mai risipi in vant, as redeveni om. Dar...cafeaua s-a terminat si azi am ascult cuvintele in spatele punctelor. Azi nu am scris cu diacritice cand trebuie de frica sa nu le pierd in 3 in 1 facut pe fuga!

Paris

Du-ma la Paris ca apoi sa ma saruti si sa imi spui adieu!

Mor

In fiecare zi mor.

Azi am murit definitiv!

p.s Adio si ramai cu bine! Te iubesc dar voi inceta!Despartire....

trecut

Cand aveam 16 ani, totul s-a naruit. Farama cu farama, zambet cu zambet si frunza cu frunza, totul a disparut!Mama a inebunit odata cu vestea .Scriam despre acel anotimp plin de iubire si plin de fericire la trecut acum. Un suras era acum o mana cereasca, un zambet era cat un an de ploi triste cazute in pamantul gol. Cand m-am hotarat sa plec si sa imi continui viata, mama s-a sinucis. Si asa am ramas un alt om, cazut in pacatul de a-si petrece singuratatea in oceanul de oameni, langa o cale ferata, intr-o gara veche in care trenurile nu mai opreau dar placutele pe care era scris programul trenurilor inca era afisat. Erau automate, la fel ca miscarile mele.

El.

Cateodata ma pierd in detalii. El a fost cel mai mic detaliu din viata mea. Mi-am pierdut clipe scapate din licoarea lunii,mi-am pierdut ani in ultima luna ..si totul...pentru el!


Daca citesti... imi e dor de tine si de clipele in care mergeam la cumparaturi si nu ne puteam decide ce sa luam!

Shhhht!

Imi maresc pasul doar ca sa nu ma prinzi din urma. Incep sa plang si tu te panichezi mai tare. Suntem pe un pod. Stiu, suna telegrafic dar de asta sunt in stare. E ca un paradis negru in care incet, incet ma inec. E ca un absurd ce nu isi are forma stabilita. Imi spui sa ma opresc,sa raman cu el in brate pe pod, sa ne uitam la apa si sa ne calmam. M-am impiedicat si am cazut.Mi-a alunecat piciorul si am scapat un balerin in canal. Ma uitam dupa el si mai aveam putin si cadeam si eu. Dar tu, prostut m-ai prins de mana. Am inceput sa plang ca un copil de 4 ani. Te rog lasa-ma sa fiu un balerin ce moare si sa gust apa sarata din canal, care se imprastie in mare. Vreau sa fiu marea. Lasa-ma sa fiu eu ...intr-o noapte in care umbrele imi saruta pieptul si eu, ca un refuz, ma intorc la moarte. Dar nu. Tu ma prinzi de mana gingas, ma strangi la pieptul tau ma saruti pe frunte, iar eu ca un dezertor ascult, plang si expir. Apoi...shhhh!!!

am trecut

Ratacire

Candva sarutam cestile ce atarnau in copacii infloriti. Altadata ascultam sunetul lor intr-un hamac facut din ganduri. Alteori ne pierdeam in cestile alea .Iti ascutam adeseori zambetul si parea atata de aproape incat simteam fericire.Si totusi.. fericirea era atat de departe, ca si tine, ca si zambetul tau colorat in griuri terminate in paste de nuante.

" Tu nu esti mort, tu esti in ratacire"

                                             Dante

spot publicitar

Caut un zambet care sa imi tina companie intr-o gara lipsita de caldura, cu marea incorporata in buzunar.

Cineva?