luni, 17 martie 2014

scrisoare pentru tata -Nadia-

"Saruta-ma si du-ma undeva frumos... unde nu voi stii nici cine esti nici cine sunt.. vom stii ca suntem doar intr-un loc frumos si ne vom saruta copilareste. Eu ma voi inrosii iar tu vei zambi frumos la mine ca un tanar fara sperante."



Draga tata,
Viata printre straini e din ce in ce mai grea! Avem de platit chiria si nici unul dintre noi nu munceste! Nimeni nu ne ajuta cu nimic. Tu nu stii cat de greu a fost pana acum, cand ma ascundeam de tine, sa nu stii nimic de el. Poate iti va parea copilaresc dar m-am indragostit de el intr-un loc lipsit de iubire, in care dragostea era ametita de lumina neagra a neonului de proasta calitate. Saruturile lui pareau infinite si in locul tau l-am ales pe el. Un el grandios care imi facea fiecare zi mai fericita...sau asa am crezut!M-am apucat de fumat in lipsa ta si poate acum o sa razi si o sa iti aduci aminte cum te certam si eu si mama cand te prindeam fumand! Ce dor imi e de mama! Dar a plecat prea devreme...
Iti scriu abia acum pentru ca nu am avut curajul insa durerea din suflet m-a acaparat iar eu am cedat intunericului...Stiu ca te-am lasat singur dar stiai si tu ca nu ma va impedica nimeni sa nu fug. Mereu am fost fata cuminte, care invata bine si care asculta de parinti insa am vrut altceva si am avut. Perioada asta o caracterizez prin bautura, fum de tigara, droguri si multa suferinta. Am fost rebela!
El m-a tradat si m-a schimbat dar eu am ramas acelasi suflet pe care il stii. Doamne, de ai stii cat de mult mi-e dor de tine si cat de mult as vrea sa te imbratisez iar tu, ca un bun si intelept parinte, sa ma saruti pe frunte, sa ma certi si sa o luam de la capat.
El e cel pe care il invinuiesc... si o fac pentru toate dansurile de la miezul noptii si toate momentele de ploaie in drum. Atunci imi spunea doar ca ma iubeste si ca eu sunt dragostea lui epica! Nu am fost oarba...stiam ca la un moment dat se va termina dar am fost naiva si asa as vrea sa fiu in continuare... Sa stiu consecintele dar sa fiu naiva si sa ma bucur de toate momentele.
Stiu ca si tu ai avut o chestie ceva de genul cu mama. Nu ati fost  fericiti? La voi fericirea a fost o viata.. La mine fericirea a durat 3 luni ...
Ultima mea intalnire cu el a fost intr-o zi ploioasa... Plangeam insa lacrimile imi erau camuflate in picaturile de ploaie.. sarutul lui a dulce dar inghetat iar inima, sufletul... nu mai erau... Si a durut.. durea ingrozitor de tare dar nu ne-am luat ramas bun.. Stia ca ma va rani mai mult decat o facea atunci...Tata, ii era frica de cum voi reactiona... iar eu am stat in ploaie, in genunchi si ma rugam cerului sa nu fie sfarsitul. Isi gasise de munca iar eu invatam sa intru la facultate. Ti-am promis ca o sa intru la facultate si o sa imi urmez visul. Din cauza lui l-am amanat putin dar acum sunt gata sa-l urmez.
Ultimele zile cu el au fost dureroase... Venea de unde venea sau de la cine venea si se aseza langa mine in pat. Imi placea sa port camasa lui pentru simteam cum parfumul  ma inveleste si nu imi era nici frig nici cald, insa mereu ii spuneam sa traga patura peste noi pentru ca asa ma simteam cu el ca intr-un cocon, de unde nu putea sa se metammorfozeze si asa il tineam mereu al meu. Imi era frica...
Era vesnic imbracat cu tricoul ala verde cu Pink Floyd si blugii rupti. Geaca de piele plangea uitata undeva dupa dulapul meu.
Zilele narcisiste se terminasera si urma perioada thanatica in care fiecare parte din noi suferea de o moarte cruda. Ma ridicam sa ma machiez... Da, tata acum stiu sa ma machiez si nu ma mai manjesc cu tot ce prin in mana ( aici sper sa razi pentru ca mi-e dor de un zambet cald de-al tau) Si el nu mai venea dupa mine in baie sa ma tachineze... Asa mi-am dat seama de sfarsit. Il simteam indiferent dar nu ii spuneam nimic. Taceam pentru ca asa credeam ca e mai bine. El state in pat si privea tavanul cum se scurgea in cearsaful nostru murdar deja de la atata dragoste pierduta si regasita in penele pernelor noastre. faceam cafeaua insa nici ea nu mai avea acelasi gust. Nu facea cafea niciodata pe motiv ca nu ii iesea cum o faceam eu. A mea e mai buna. Isi aprindea silentios tigara si se pierdea in zat iar ochii lui erau mereu in lacrimi. Nu l-am inteles niciodata pentru ca nu mi-a vorbit despre asta insa il simteam cum ceva il macina si il zdruncina si tacerea era chinuitoare. Ma trezeam sa il intreb ceva de fiecare data insa raspunsul se lasa asteptat precum o zi de primavara dupa o iarna lunga... Eu sfarseam prin a pleca in baie unde lacrimile mi se scurgeau pe obraz iar apoi trebuia sa imi refac machiajul si sa par fericita. Pleca, nu stiu unde , insa inainte de asta ma saruta... si era un sarut amarui ca o frunza de pelin, ca o zi de vara fara chef.
Ultima zi a fost...trista, cu multa ploaie...

"-De ce pleci? Nu te gandesti ca ma lasi singura? Am plecat pentru tine..am lasat totul in urma pentru tine si acum pleci? Nu vezi ca tot ceea ce faci e pe dos? Ar fi trebuit sa fim fericiti acum, sa avem un camin al nostru de care sa ne bucuram. Tu alegi sa pleci? Sa ma lasi asa... de capul meu? Esti prost? Cum.. cum poti sa nu ai mila de chestia asta?...De mine?
-Plec..pentru ca e mai bine asa... oamenii isi aleg singuri ispita... eu in schimb iti fac un favor ..ma departez de tine pentru ca eu nu sunt ingerul din viata ta... de fapt, eu sunt demonul si asa voi ramane mereu... Nadia.. pleaca unde vrei, fa ce vrei dar fii fericita... fericirea nu se capata cu un sarut sau cu o imbratisare...fericirea, Nadia, se capata cu nopti pierdute sub cerul instelat si o obtii abia atunci cand mori si traiesti cu speranta ca ai fost fericit. Nadia, speranta mea... lumina mea din intuneric!"


Cuvintele astea imi suna in cap de zile intregi, tata... si nu stiiu cum pot scapa de ele... Stau doar in pat si ma gandesc la zilele cu el... de ce tu si mama mi-ati pus numele asta? Speranta... Ce a fost in capul vostru? Imi amintesc ca atunci plangeam in hohote dar ploaia imi acoperea ochii... Lumea din jur nu mai exista pentru mine. Il vedeam doar pe el cum statea acolo. Il intrebam "de ce plangi?" iar el imi raspundea ca nu face asta...era doar ploaia dar eu nu ma refream la plansul ochilor lui pentru ca ii auzeam sufletul cum plange si cum incearca sa se detaseze de sufletul meu. S-a intors si a plecat... Eu m-am intors pe drumuri ratacite nici de dracu stiute si am ajuns acasa, unde mi-am aprins o tigara si am inceput sa plang. M-am ridicat din pat si m-am imbracat cu o camasa de-a lui uitata in sifonierul cu hainele mele. Ma dureau dar o data ce m-am imbracat cu camasa lui toata durerea s-a sfaramat. Lacrimile au inceput sa curga involuntar si inca ii simteam sarutul in palmele mele nemuncite decat de durere. A doua zi am inceput sa fac curat prin casa... Eram indoliata si asta trebuia sa imi alunge durerea insa pana si gunoiul ma durea pentru ca imi aducea aminte de el si ce lucruri faceam in colturile casei.. Mi-am adus aminte pana si ce cuvinte imi spunea cand eram beti.
"Nadia, sarutul tau...e speranta mea!"
Eram ca o vaduva ce nu stia ce sa mai faca numai sa ii treaca dorul de sotul ei... Apoi a urmat scrisoarea pe care mi-a adus-o un politist....eram indoliata si cu fiecare rand murea ceva din mine. El, grandiosul meu el se sinucisese.


Speranta moare ultima, nu-i asa?
Te sarut indoliatul meu tata!
Te voi iubi mereu chiar si in eternitate. 
Nadia!










2 comentarii:

  1. Cum poate un suflet să emane atâta iubire,dar și suferință printr-un simplu post?!De la jumătatea postării tale am început să citesc cu voce tare,aveam impresia că cineva îmi povestea o întâmplare tristă,și totuși nu mă întrista pe cât mă fașcina ...
    Postarea ta este minunată,și mi-a atras atenția ...e ceva unic,care-ți face sufletul să plângă,dar inima să-ți zâmbească.Cu siguranță rămâi printre blogurile mele preferate!

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc foarte mult! Comentariul tau mi-a inveselit ziua!

    RăspundețiȘtergere