Camera în care stăteam era mereu a doua scrumieră si poate prima scrisoare ce urma să fie trimisă! Dar niciodată nu a fost trimisă pentru că a ars! Diminețile în care stăteam la geam si priveam răsăritul cu sângele serii ce se prelingea pe pământ desenând oameni plictisiți de același soare! Oameni de lut! Cafeaua arsă desena în spațiul ceștii un fel de triunghi al brizei ce răsărea si ea în ploaia de lacrimi căzută din nori! Lacrimile erau venele ploii ce sângerau! Ploaia eram eu! Sângeram a tine, a mine, a voi, poate a noi! Nu mai aveam dubii şi nici buzele nu mi le mai mușcam. Nici măcar nu mai zâmbeam amar; mă enervam şi mă atacam pentru ca ţi-a luat atâta timp să apari, apoi ai dispărut ca o fantasmă ce se ascunde de lumina soarelui! La sfârșit, soare am fost si eu pentru tine! La început nu știam cât vei sta si vei hiberna in inima mea, peticită cu nori negri!
Tu taur, eu vărsător! Îmi ciopleai pe oglinzi în fiecare dimineață sărutul cearceafului ud din cauza țipetelor! Strângeai orice adiere si o puneai pe masă ca un mic dejun copios. Nimeni nu mânca, în schimb buzele noastre se strângeau ca două bucăţi de lămâie dulce ce se potriveau perfect. Ridurile buzelor noastre erau coapte iar acum era toamna noastră când trebuia să culegi recolta: iubirea mea! Eu apă, tu foc si totul s-a rezumat la scrum de țigară! Mereu mi-ai dat libertatea să aleg între ce era tulbure si ce era clar! Mereu am ales deşertul pierdut al ochilor tăi : clarul indescifrabil! În urma ta, când ai plecat, ai lăsat mici puncte de suspensie ce pentru mine au fost un chin, ca şi gradele cu minus, xeroxate pe genele mele de mii si mii de ori!
Ultimul ” te iubesc”, îngropat în adâncul cerului, m-a făcut să mă urăsc pentru că până şi ultima mângâiere a durut si a trădat plăcerea. Ultima floarea-soarelui, ce a fost martora îngropării noastre în frig şi litere, a rămas acolo, între ultimele lacrimi si ultimele mărturii ale trecutului. Nu pot strica ce alții au pierdut când nu au mai avut vise. Nu mai am vise nici eu! Le-ai luat cu tine şi le-ai închis în lumea nouă, parte a becului ars.
De mii de ori îţi povesteam cum vroiam sa fim două becuri arse, ce pândesc pana de curent. Vroiam să desenăm cu firele noastre , arse de la mirosul verii, inimi de ceară şi să aprindem focul!
„Care foc?” mă întrebai așa cum şi norii se uitau la mine când scriam neguri de frunze pe hârtia folosită drept pernă!
„Cum care foc?” şi râdeai!
” Focul uitat în perfuzia ceasului bolnav de nebunia noastră!” Asta îmi doream să îți răspund. Însă nu o făceam. Muțenia mea îți desena fluturi pe suflet, ce se topeau când îmi vedeau zâmbetul!
Erau multe alte dimineți în care ne trezeam îmbrăcaţi in dungi de raze din cauza jaluzelelor ieftine. Când ai plecat am rămas doar cu o valiză deschisă într-un anotimp rece, pe o cale ferată, pe care nici trenurile nu o mai iubeau. Nici pe mine trenurile nu mă mai iubesc. De altfel, nici tu nu mă mai iubești!
Țin minte perfect cum ne-am cunoscut! Ploua, iar părul meu lung si negru părea ca nu mai are cale să se usuce, iar tu ai trecut de un tren şi ai zâmbit. Prima mea întrebare :
- Ai o țigara?
- Nu! Am doar un pachet!
Mi-ai dat o țigară şi ai zâmbit! Te-ai așezat lângă mine şi ai început şi tu să fumezi! Nu ziceai nimic! Parcă știai totul! Parul tău castaniu scria zâmbete pe cer!
Veneai la gară foarte des sau poate că acolo descopereai doar un petic de cer în care puteai fi doar tu! Acum gara e goală, ca şi sufletul meu! Rămân mută când văd calea ferată, iubită din nou de trenuri. Am venit apoi la tine cu diminețile; serile erau diferite - ne îmbătam cu rozul apusului şi tu, tu îmi citeai poezii. Eu râdeam şi totul era frumos.Gândul că tu îmi iubești apusul, amiaza, răsăritul. Îmi iubeai moartea... dar si viața! Căutai mereu simboluri. Într-un final mi-ai spus:
- Ești un simbol! Unul care face viața luminoasă!
Cireșul din câmp şi acum simte mirosul cafelei, ce o aduceai si o sorbeam lihniți de foame şi adormiți pe acea pânză verde, pictată de îngeri.
Demoni amari știau de tine şi, pe lângă asta, îmi știau şi toate secretele! Şi totuși…tu mă iubeai.
Cireșul era visul nostru, copacul în care înmuguream anotimpurile maturității! Sorbeam frunzele lui şi scriam fuga primelor clipe din viața! Imagini trecute zac acum pe marginea patului ars şi scrisoarea rămasă pe masa de şah al
timpului, a șters urmele pașilor mei! Dorința de a ucide trenurile a trecut!
Acum aş vrea să ucid timpul, să fii rămas acolo unde zâmbetele nu încetau să mai curgă, unde viața noastră era o pată de culoare ce inunda pata de oameni monotoni! Acum până şi florile cireșului curg a sânge! Rugină şi pietre! Știicum se desparte alchimia in silabe? Nori pierduți în suflet! Credeam că trăiesc ca să cred în vorbele vântului scurs în cer! Nu e chiar întâmplător că exist!
„ La mulți ani, Eliza!”
