Icar cazut III

Camera în care stăteam era mereu a doua scrumieră si poate prima scrisoare ce urma să fie trimisă! Dar niciodată nu a fost trimisă pentru că a ars! Diminețile în care stăteam la geam si priveam răsăritul cu sângele serii ce se prelingea pe pământ desenând  oameni plictisiți de același soare! Oameni de lut! Cafeaua arsă desena în spațiul ceștii un fel de triunghi al brizei ce răsărea si ea în ploaia de lacrimi căzută din nori!  Lacrimile erau venele ploii ce sângerau! Ploaia eram eu! Sângeram a tine, a mine, a voi, poate a noi! Nu mai aveam dubii şi nici buzele nu mi le mai mușcam. Nici măcar nu mai zâmbeam amar;  mă enervam şi mă atacam pentru ca ţi-a luat atâta timp să apari, apoi ai dispărut ca o fantasmă ce se ascunde de lumina soarelui! La sfârșit, soare am fost si eu pentru tine! La început nu știam cât vei sta si vei hiberna in inima mea, peticită cu nori negri!

Tu taur, eu vărsător! Îmi ciopleai  pe oglinzi în fiecare dimineață sărutul cearceafului ud din cauza țipetelor! Strângeai orice adiere si o puneai pe masă ca un mic dejun copios. Nimeni nu mânca, în schimb buzele noastre se strângeau ca două bucăţi  de lămâie dulce  ce se potriveau perfect. Ridurile buzelor noastre erau coapte iar acum era toamna noastră când trebuia să culegi recolta: iubirea mea! Eu apă, tu foc si totul s-a rezumat la scrum de țigară! Mereu mi-ai dat libertatea să aleg între ce era tulbure si ce era clar! Mereu am ales deşertul pierdut al ochilor tăi : clarul indescifrabil! În urma ta, când ai plecat, ai lăsat mici puncte de suspensie  ce pentru  mine au fost un chin, ca şi gradele cu minus, xeroxate pe genele mele de mii si mii de ori!

Ultimul ” te iubesc”, îngropat în adâncul cerului, m-a făcut să mă urăsc pentru că până şi ultima mângâiere a durut si a trădat plăcerea. Ultima floarea-soarelui, ce a fost martora îngropării noastre în frig şi litere, a rămas acolo, între ultimele lacrimi si ultimele mărturii ale trecutului. Nu pot strica ce alții au pierdut când nu au mai avut vise. Nu mai am vise nici eu! Le-ai luat cu tine şi le-ai închis în lumea nouă, parte a becului ars.

De mii de ori îţi povesteam cum vroiam sa fim două becuri arse, ce pândesc pana de curent. Vroiam să desenăm cu firele noastre , arse de la mirosul verii, inimi de ceară şi să aprindem focul!

„Care foc?” mă întrebai așa cum şi norii se uitau la mine când scriam neguri de frunze pe hârtia folosită drept pernă!

„Cum care foc?” şi râdeai!

” Focul uitat în perfuzia ceasului bolnav de nebunia noastră!” Asta îmi doream să îți răspund. Însă nu o făceam. Muțenia mea îți desena fluturi pe suflet, ce se topeau când îmi vedeau zâmbetul!

Erau multe alte dimineți în care ne trezeam îmbrăcaţi in dungi de raze din cauza jaluzelelor ieftine. Când ai plecat am rămas doar cu o valiză deschisă într-un anotimp rece, pe o cale ferată, pe care nici trenurile nu o mai iubeau. Nici pe mine trenurile nu mă mai iubesc. De altfel, nici tu nu mă mai iubești!

Țin minte perfect cum ne-am cunoscut! Ploua, iar părul meu lung si negru părea ca nu mai are cale să se usuce, iar tu ai trecut de un tren şi ai zâmbit. Prima mea întrebare :

-         Ai o țigara?

-         Nu! Am doar un pachet!

Mi-ai dat o țigară şi ai zâmbit! Te-ai așezat lângă mine şi ai început şi tu să fumezi! Nu ziceai nimic! Parcă știai totul! Parul tău castaniu scria zâmbete pe cer!

Veneai la gară foarte des sau poate că acolo descopereai doar un petic de cer în care puteai fi doar tu! Acum gara e goală, ca şi sufletul meu! Rămân mută când văd calea ferată,  iubită din nou de trenuri. Am venit apoi la tine cu diminețile; serile erau diferite - ne îmbătam cu rozul apusului şi tu, tu îmi citeai poezii. Eu râdeam şi totul era frumos.Gândul că tu îmi iubești apusul, amiaza, răsăritul. Îmi  iubeai moartea... dar si viața! Căutai mereu simboluri. Într-un final mi-ai spus:

-         Ești un simbol! Unul care face viața luminoasă!

Cireșul din câmp şi acum simte mirosul cafelei, ce o aduceai si o sorbeam lihniți de foame şi adormiți pe acea pânză verde, pictată de îngeri.

Demoni amari știau de tine şi, pe lângă asta, îmi știau şi toate secretele! Şi totuși…tu mă iubeai.

Cireșul era visul nostru, copacul în care înmuguream anotimpurile maturității! Sorbeam frunzele lui şi scriam fuga primelor clipe din viața! Imagini trecute zac acum pe marginea patului ars şi scrisoarea rămasă pe masa de şah al
timpului, a șters urmele pașilor mei! Dorința de a ucide trenurile a trecut!
Acum aş vrea să ucid timpul, să fii rămas acolo unde zâmbetele nu încetau să mai curgă, unde viața noastră era o pată de culoare ce inunda pata de oameni monotoni! Acum până şi florile cireșului curg a sânge! Rugină şi pietre! Știicum se desparte alchimia in silabe? Nori pierduți în suflet! Credeam că trăiesc ca să cred în vorbele vântului scurs în cer! Nu e chiar întâmplător că exist!

„ La mulți ani, Eliza!”

Icar cazut II

- Colorezi gri? Îmi spunea râzând … eu desenez cercuri şi îmi ies aproape perfect. Copil cuminte şi ascultător, punea întrebări

- Eliza…tu ce desenezi?

- Păi, copile, e greu să-ţi zic: vise, idealuri, umbre…

- Şi umbrele cum le desenezi?

- Copile, când dormi tu, eu desenez! Eu desenez cu stele, iar guma mea de şters e luna!

- Vreau şi eu să desenez ca tine!

- Copile, eu nu vreau să desenezi ca mine! Şi l-am mângâiat uşor pe cap. Ce zâmbet inocent avea.L-am avut şi eu numai că eu  l-am îngropat în fum.

- Andrei, înapoi!

- Mă cheamă mama!

 S-a ridicat de jos, şi-a luat cariocile şi s-a oprit! Am rămas uimită când s-a întors către mine şi mi-a zis cu un zâmbet: „Pa, pa, Eliza! O să îmi fie dor de tine!”Am rămas pe banca pustie de atâta dor si mi-am zis în gând: „ Şi mie de tine copile! Şi mie”. Ochii copilului erau de un  căprui ce m-au făcut să fiu un om de copac. Mi-am dat seama că am înşelat căpruiul ochilor copilului. L-am înșelat cu albastrul cerului, cu verdele ochilor tăi,
cu griul sângelui meu! În urmă auzeam dojeneala mamei!

        -          De câte ori ţi-am zis  să nu vorbeşti cu străinii? Spune-mi! Cine  ştie ce putea să ţi se întâmple!

-          Dar mamă! Nu e străină! E Eliza!

Probabil era singurul care credea asta. Până şi eu credeam că aparţin unei lumi diferite! O lume uitată în iad! O lume în care fiecare detaliu era ars cu cafeaua uitată în ceaşca spartă! Mereu am fost un nebun crescut în foc! Şi acum rătăceam cu mâna în nisipul uitat sau curs dintr-o clepsidră lovită de timp!Poate a supărat-o...sau poate a dat-o la o parte din calea lui! Calea lui cea plina de defecte si calităţi! Se apropia apusul si nu vroiam sa îl prind acolope banca arsă de atâta cruditate! Așa ca m-am despărțit de ea, cea care mi-a fost răsărit in minte si am pleca tcălătoare in vise!

Icar cazut I

-Cu ce vă servim?

-Poate cu un gând …sau poate cu o viaţă…

                  

M-am pierdut in palme de secunde si am platit cu ore si minute. Stăteam şi îmi umpleam, pentru a nu ştiu câta oară, paharul cu sec. Îmi amintesc cum am lăsat o ţigară aprinsă  undeva în cer, iar acum se scurge tot scrumul pe drumul meu şters de atâtea  ploi.Cireşe, arse de atâtea ploi, culegeau roua zorilor. Mă duceam acolo mereu şi mă pierdeam în sărutările pământului şi ale cerului, ce mă acopereau mereu cu ura din nori. Era un copac umilit acolo, de cer. Un cireş înflorit,împodobit cu florile rozului topit într-un zâmbet ameţitor, uitat în griul ochilor mei.

Stăteam întinsă asemenea unui cuvânt inexistent . Mereu visam la fel: să mor murind într-un vis în care mă trezeam moartă dar cu speranţe adânci cum că încă sunt vie. Poate aş lăsa  un poem de final în care mi-aş uita privirea şi aş scrie cu insistenţă noaptea ce lumina tavanul  în dimineţile de foc. Ultimul moment schiţat în baie a ars pe buza lui „nimănui”.

Ştiam de atunci că fericirea nu poate să doară şi nici măcar să doarmă. Ştiţi …fericirea nu doarme…ea doar moare…şi când moare…e pentru totdeauna. E ca o comoară  sau , mai bine zis , ca un
coşmar. Pentru mine, fericirea a fost doar un coşmar cu lacrimi  de nisip-a nebun amar.  Minţeam
un suflet călător prin atâtea ţipete  şi  „îngrijeam” cu muţenie  durerea soarelui. Îmi clădeam  ochii pe  sufletul muşcat al cerului ,rămas invalid-  fără  zâmbete. Cerul era anotimpul meu, scris pe
file de iarbă.

Eram mică şi primisem doar o lalea galbenă de ziua mea. Ziua era doar un cântec. Atunci puteam  asculta mirosul lunii pline. Luna plină mereu îmi cânta  „ La mulţi ani” împodobindu-mi faţa cu lacrimi. Laleaua galbenă mirosea plăcut, a ceva special. A sec! Era de un galben memorabil, pur  ca soarele amiezii. Când  s-a ofilit , am jelit vaza, ca o mamă propriul copil. Poate nici o mamă nu îşi jeleşte copilul cum am făcut eu pentru vază. De ce am jelit vaza? Pentru că petalele care cădeau erau zgomote infernale pentru ea. Ştiam asta pentru că eram singura care asculta absurdul pereţilor, iar cerul  mereu se înnegrea de la suspine. Tulpina turbată de atâta ritm uscat, se lăsa uşor, iar carioca
mea  galbenă încerca să repicteze focul de pe acele petale. Nu am reuşit! În ultimă instanţă , pentru că era prea arzător,  am mâncat din soare! Soare cu dinţi, soare fără dinţi!

Sunt un vărsător; unul care ţipă atunci când e calm şi unul care a avut un vis, însă şi visul acesta nu a dus decât la autodistrugerea sufletului pur. „ Voi atinge luna şi voi desena cu lacrimi stelele!” ;  nu mă gândeam că poce ate fi atât de greu.

Credeam că orie posibil cu o cariocă galbenă în mâna stângă. Da , sunt stângace! Arhitect al nopţii – asta îmi doream sa devin. Mereu desenam, chiar şi în întuneric , sub cearceaful alb, mereu simţind primăvara în părul meu. Am părul negru , dar şi negrul acesta e un pic pierdut în umbre  şi puţin legat la spate cu un elastic, asemeni fetelor de la ţară. Buzele – roşu perfect – câteodată vinete  de la frig – au susţinut de la început un singur cuvânt : Eliza! Un nume în care divinitatea şi-a pus amprenta , nu am fost o fiinţă care să  definească această amprentă. Palmele mele mici erau pline de întrebări şi de trecut;  au uitat cum să iubească.

Rugaţi-vă să nu vă crească aripi , căci numai aşa veţi  mai putea  cădea în prăpastia cuvintelor amare. Dacă vă vor creşte aripi  nu veţi mai putea scrie veşnicele dimineţi  cu ceaţă. Eu nu vreau să îmi crească  aripi, şi nici nu dau semne că o să îmi crească.

Sunt o fată ce nu a mai băut secul din pahar, ci stătea pe nişte scări şi fuma cu îngerii ei, în lumea ei nişte ţigări, găsite sub cerul liber, lângă un bar. Barul unde lucram ca animatoare  pentru un salariu de nimic. Le-am luat şi le-am savurat şi am rămas mută.

Viaţa mea a fost ca un carusel, însă care nu a urcat niciodată mai sus de cer; astfel cădeam prea tare. Aşa am ales să rămân numai jos. Oricum pământul era locul unde mă simţeam acasă, locul  în
care m-am  născut omidă , am crescut fluture şi o să mor aripă  de înger mort. Începusem să despic fiecare cuvânt din ultima ceartă: „iertare sau răzbunare?”. Terminasem ţigara când vântul începuse să cânte simfonia amară şi am pornit spre tărâmuri noi: o câmpie şi o prăpastie.

„Şi nu ar fi nebunia o scăpare din mizeriile vieții?”ne întreba Cioran, un visător al stelelor sau al purgatoriului. Ba da, ar fi! Oare sunt nebună? Nu! Sunt doar un înger demonic ce îşi caută identitatea. Acum mi-am găsit-o: sunt urma paşilor tăi, imprimaţi pe zăpadă.

adam

Incercam din rasputeri sa ma abtin din plans cand am urcat in autobuzul ce ma ducea la facultate. Zi de zi, aceleasi activitati destul de banale dupa un timp.Intr-un fel sau altul simteam lipsa ta din ce in ce mai tare. Clipele treceau prea greu iar inima imi tresarea ori de cate ori iti auzeam numele sau la orice zgomot ce semana cu vocea ta. Nu mai e nevoie sa caut cuvinte stricate ca sa iti exprim lipsa. Drumul se pierdea in picaturile vremii de alta data, in care imi sarutai parul, ma alergai ca un pierde-vara  si imi daruiai amintiri bogate in sare...Straine, tu esti cel care mi-a copt sarutul si m-a facut  sa pierd noptile in ceasca de cafea a timpului. Tigarile s-au dus si astept un inger sa mi te trimita...sa te fumez pana la filtru si sa te savurez prin fumul inhalat, sa te las in ultimul strop de cofeina ramasa pe buza mea superioara si sa te chinui cu dintii de moarte. Autobuzul parea somnoros. Melcul adulmeca urmele lui, singura umbra a sa fiind cerul . Usor, usor imi cad norii pe geam si ma intorc cu privirea tacuta.

"-Mesaj de la mine pentru Eva: cand te vad iti rup capul!... Si da, am luat banii. Pai ce sa fac frate... marea nu ma mai vrea... acea ea m-a parasit ...cum, frate, cum?Trebuie sa ma cobor. Te sun mai tarziu."

Adam al timpului meu. Cateodata credeam ca ma va uita dar se pare ca nu. Eu voi fii mereu Eva lui,dar el nu va mai fi Adam al meu.Narcis a plecat cu gandul la mare, la mine doar soarele mai apune.Eva ta sunt eu si stiu asta... Patul tau a ramas neatins de la ultima mea vizita iar dulapul tau geme dupa saruturile hainelor mele. Mi-am uitat blugii cu franturi din suflet. Straine... cand te intorci?

Prolog

*

De cele mai multe ori ajungeam sa imi aud tatal tipand ca o vede pe mama prin casa! Ma inchideam singura intr-un colt cu castile pe urechi si imi cantam bataia pernii calde ce suferea de hipotermie pe pat!Mama murise iar tatal schizofrenic imi juca adeseori teatrul ieftin al zilei de luni.Ceea ce ma amuza erau momentele sihastre in care tata vorbea cu personaje fictive si turna in 2 cani ceai insa in una mai mult decat in cealalta. Dar linistea nu domnea prea mult pentru ca se enerva la fel de repede pentru ca ceasca ramanea stearsa de buzele fantomei ce il bantuia si atunci ceaiul i se spulbera in fata ochilor senili! Tipa cand televizorul pornea- vedea orasul cazand in ruinele timpului si incepea sa creada ca ceaiul se va termina fix in ultima secunda a zilei! Era o tragedie patetica!
Imi scurgeam ultimele picaturi de putere din ultima foaie rupta din cartea ce se ascundea pe raftul prafuit.Imi chinuiam gandul sarat cu dulcele amar al cafelei mizere scaldate in razele soarelui ce apareau pe o umbra de sticla! 

Narcis

Cateodata imi suradea si alerga ca un nebun de mare si ma prindea pe marginea prapastiei. In fiecare zi imi ingropam tipatul in miezul marii pentru ca era locul lui preferat. Si se uita adanc in apa cu gandul ca poate sa se revada cu fiinta gingasa din ochii lui. Eu eram navodul folosit pentru a prinde valurile bune. Ma bucuram de atentia lui ca si cun copil cand primea o acadea. Era indragostit de oglinda sufletului lui. Adesea imi inchidea sarutul cu un ultim cuvant: copilule!
O ultima dimineata petrecuta in preajma marii a fost cand, la ora 3 am fost chemata pe plaja sa stam la o cafea. Blestemata cafea!M-am imbatat cu splendoarea ochilor lui. Un albastru clar ca cerul, cu mici modele de spuma alba. Sarutul a fost doar un alt gest de politete.Vantul obosise si se asezase pe parul meu lung. Tarmul nu-l mai accepta, il durea pasul lui cum ma durea pe mine sarutul si atingerea lui.

*

Ultimele cuvinte spuse pe taram l-au durut

"Azi nu esti ca mine... esti mai frumoasa ca marea.Si asta...ma doare... Frumusetea doare atunci cand nu e a ta...Azi nu mai sunt Narcis al tau. Azi sunt doar un alt om... Azi imi sunt strain de suflet, strain de inima, strain de mare si marea imi esti tu si tu imi esti... imi esti..Narcis cazut in pacatul meu. Am cazut in el si inca mai cad dar azi sunt in abisul inimii tale. Cred ca ma indragostesc."

Ramasa muta pe tarm si sarutand marea cu gandul, puterea ramanea in nisipul pietrificat de spusele lui, care ma dureau. Imi  placea de zambetul lui trist de Narcis cazut in pacat.

"Eu am plecat. Narcis...am ramas un om cu un pian cantand marii sufletului meu."

Plangand  am plecat cu vantul care ma ducea spre casa lui sa imi adun hainele, sa ii sarut inima casei lui, sa mai simt o data aroma cafelei de dimineata si a tigarii stinse in scruumiera, sa mai simt parfumul lui Narcis al meu. A fost al meu.Acum e al marii..Adio

"Frumusetea este promisiunea fericirii" 

(Stendhal)

Sedinta 3

"Cand il vazusem... am zambit. Si acum zambesc atunci cand vorbesc despre el. Era o zi  in care aveam informatica dar venisem cu 2 ore mai devreme sa putem savura tigara de dinainte de cursuri.Printre filosofari si aberatii ma ridicasem de pe banca si ma agitam pe acolo ca de obicei. Imaginea lui de pe banca face cat o mie de amintiri. Era linsitit, iar eu agitata, el zambea ca si mine, numai ca avea ceva diferit.Pe hol doar am schimbat doua vorbe, insa holul din lung ce era se scurtase intr-o secunda. Totul era impotriva noastra. Pana si holul. Nu am nevoie de sedinte... eu stiu ca il iubesc si par nebuna dupa cate a spus despre mine sau cate mi-a facut. I-am zis ca voi fi asa. Vom trece peste multe si ne vom impotmoli dar amandoi stim ca noua ne este sortit sa fim impreuna. Voi pleca.Buna ziua...si multumesc!"

Era imbracata intr-o rochie alba cu pasari negre pe ea. Stiam ca daca va pleca il va ierta...

sedinta 2

"Vrei sa stam pe plaja pana la 5?"
 Intrebarea asta mi-a accentuat ideea ca e diferita de ceilalti, ca are stropul ala de nebunie. Ma uitam la ceas si era 7 jumate. M-am imbracat grabit cu gandul ca marea ne asteapta, ca nisipul ii vrea atingerea si am plecat cu ultimul autobuz. Ma astepta nerabdatoare in fata caminului in care sta. Nu stiu daca v-am zis dar ea sta la camin, sa fie mai aproape de facultatea unde invata...adica invatam. Dreptul si Istoria sunt in aceasi cladire. Cam la 15 minute distanta de ea. Revenind la ce spuneam inainte, m-a sarutat cand m-a vazut. Avea mirosul de eternitate, dar o eternitate pura si deasa ca intunericul.Si am plecat spre mare.
" Te tine?" si radea.
 Mereu imi spuneam ca odata si odata o sa intalnesc o persoana ca ea dar imi era ciudat acum pentru ca imi dorisem. Stii... niciodata nu primesti ce iti doresti iar eu, ca un facut, am primit. Imi placea sa o privesc cum sare pe canalizarile alea blestemate, ca ma trec fiorii acum. Ma zgaria cu nebunia ei. Se furisa in mintea mea si peste tot o vedeam doar pe EA. Nu stiu daca ti s-a intamplat vreodata sa simti parfumul unei persoane in jurul tau desi nu era acolo si nici urma de parfum sau de ramasita din ea. Mie da... si era al dracului de dureros ca nu era. Tipa, canta si noaptea mi s-a parut scurta. Vrei sa stii ce a facut cand a ajuns la destinatia aia blestemata?S-a trantit pe jos, pe nisip desi era ud!M-a inselat cu nisipul iar eu am fost orb, prea orb sa vad cat iubeste marea, nisipul. Sufletul mi se zbatea intre a ma bucura de Ea sau...de mare. Marea nu a fost deloc linistita se vedea ca i-a fost dor de EA, ca isi revede prietena veche pierduta in marea de oameni. Ii era frica de ultima despartire pentru ca a pierdut-o intr-o secunda. Am facut poze ca sa-si aminteasca momentele pierdute in uitare.Privea marea ca pe un eu simplu, dezgolit de cuvinte si de fapte. Nu stiu ea cum ma privea dar...eu eram un ciclop ce ii patrundea intimitatea prea brutal. Incepuse sa imi cante in franceza, o limba incurcata ce suna a muze dulci scaldate in spuma marii. I-am sarutat lumea complicata dar am ramas cu un gust sarat de la mare. O sarutase inainte.
"Poze?"
 I-a alunecat un "scumpul meu" scaldat in rasete si zambete iar eu eram fericit.Nu am mai stat mult si am plecat. Dansa cu  fericirea in noaptea aia iar eu ramasesem mut de sfintenia cu care luna o primea in taina ei.Frigul se asternea incetul cu incetul si ma ducea spre un funebru declin. Am petrecut momente pline de cantece banale iesite prin copaci, geamuri aburite, asternuturi neasternute...azi nu mai pot...daca ar veni sa o luam de la inceput cu plaja, plimbarile, secundele jur ca nu as mai putea.

Crezi ca nu ai mai putea? Dacati-as spune ca si ea simte la fel? Te-ai razgandi?Ai pleca in cautarea ei? Ti-ai cere iertare pentru tot?

Nu cred ca m-ar ierta.

Imi incalc legea, imi incalc sufletul. Ea te iubeste...te va ierta pentru ca nebunul isi iubeste nebunia si o vrea, apoi nu o mai vrea. E ca si vara si iarna. E vara, noi vrem iarna. E iarna simtiM lipsa comfortului verii. Nebunul e mai nebun cu nebunia sa decat fara ea. Nebune, iubeste-i nebunia si fii neindemanatic ca in prima zi. Fii tu si lasa marea, lasa cerul, luna , stelele, lasa iadul  si imbratiseaza raiul! Ea s-ar fi daruit tie cu totul iar tu ai crezut-o usuratica. A fost sincera iar tu ai scormonit iadul sa dezlantui cutia Pandorei. Ti-ar fi oferit sufletul asa pur cum il avea. 

Iubirea...e eterna.

Plecand, si-a lasat sufletul aici si gandurile le uitase de mult la ea. 

Sedinta 1

O priveam cum sta nemiscata pe banca de lemn rupta din curtea campusului. Ma durea tacerea ei, fire galagioasa de fel,ea fiind sufletul pauzelor.O simteam rece in toamna calda ce adia usor peste parul ei.Era o copila calda de obicei, cu blugii putin largi ce iti lasau impresia ca e mai plinuta de fel, cu parul ei de castana, ciufulit parca trecusera un uragan, cu tenesii ei gri calcati de atatea ganduri prostute...era doar naiva.Ma uitam la ea cum... parca era parte din mine. Veselia ei exploda intr-un petic de cer ce plutea spre mine. Mi se parea mie ca soarele nu mai arde asa de tare si zambeam! Ma cunosteam destul de bine inainte de EA. Imi cunosteam tabieturile, imi stiam lacrimile, zambetele, casa, drumul spre casa.Dar... de atunci tot ce am stiut a fost EA, sau mai bine zis drumul spre EA. Nu o cunosteam dar o simteam.Parca stiam ca nu ii place sa fie sarutata dar stiam ca ii e frica de intuneric. Se ferea haios de umbra si sarea de colo-colo. Nu imi puteam imagina ce avea fiinta asta atat de magnifica. Pauza aceea a parut infinita ca un clipit de ochi.Imi stiam ego-ul ca-n palma si totusi o simpla privire si ego-ul meu a disparut...s-a pierdut in umbra ei, in zambetul ei, in fiinta ei. Noaptea aceea nu am putut dormi. Ma pierdeam in detaliile ce o inconjurau si mi-am adus aminte ca a vobit cu mine. Teona mi s-a recomandat.Tin minte ca ma uitam cu coada ochiului la ea de teama sa nu creada ca ma holbez ca un needucat.Am cautat-o pe un site de socializare desi, sincer nu mai stiam bine ce imi zisese ea, dar, intr-un final, am gasit-o si seara aia a fost un vis ca un vin bun fiert, cu mere si scortisoara. Nu ca as fii ahtiat dupa bautura dar stiam gustul pur al unei clipe de fericire!
E lunga povestea mea...Eu- omul radical, realist, rece,student la drept- indragostit de o studenta de la istorie, nebuna de legat. Asa s-ar rezuma pana acum dar daca s-ar fi sfarsit acolo poate ca ar fi fost mai bine.Stiti...lumea mi-a fost data peste cap.Sarutul ei avea gustul alte lumi iar mie imi placea sa stau singur in lumea aia imensa si sa o ascult aberand ore intregi. Aberatia ei era muzica dulce non-sens! Desi imi spusese ca nu ii place sa fie atinsa, sarutata sau lasata singura in intuneric, eu  o inveleam cu durerea ei. Imi povestea ore intregi despre ea, despre familia ei si cand i se facea foame  alerga din camera in camera si ma striga. Cand am adus-o acasa la mine prima data mi s-a asezat pe canapea in sufragerie. O simteam ca si cand vroia sa spuna ca a ajuns acasa dar nu a avut curaj, cred, sa spuna.Acum lumea mea avea un centru al dracului de ciudat dar al naibii de frumos.Superstitioasa din fire, nu alerga decat pe canalizarile cu 4 gauri," cele cu 6 gauri aduc ghinion". Cand pleca parca se rupea ceva din mine si mereu o priveam trist cum se urca in autobuz si raman singur in cei 4 pereti ai mei.Mereu pleca cu o parte din mine pana cand...pana cand a plecat de tot, cu firmiturile ramase din sufletul meu.
Acum sunt doar amintiri care chiar dor. Atat pot azi. Maine va fii mai mult promit!

S-a ridicat de pe canapea. Cu lacrimi in ochi a plecat dar l-am vazut pe geam cum s-a oprit chiar in fata unei canalizari cu 4 gauri. A cazut in genunchi dar apoi a realizat ca lumea se uita la el.A plecat de tot...Maine sedinta e de la 5!

iubite...

Ingandurati in amestecul de mar amar cu dulcele-i miros de scortisoara simteam cum acoperisul inzapezit incerca sa fuga de sub asfintitul lamaii din cana noastra! Si lamaia noastra era de un rosu limpeziu... ca si ultima noapte de dragoste in care cerul imi cersea ura iar pamantul iubire. In ultima seara ma trezisem si vroiam sa imi faci poze cu fiecare fibra din irisul tau pentru ca in seara aia iti calatoream prin ochi... iti deschideam rasaritul si iti inchideam apusul intr-o poza. Dar acum... cand zapada a adormit iar tu imi chemi sarutul plin de nicotina iti ard doar vodka dulce intr-un dulap singuratic din camera ta palida!
Afara a inceput sa ninga, iubite!

inexplicabil

Imi lasam sufletul la usa...sa doarma pe acel mizer pres calcat de timp. Cateodata ma opream in scara blocului si ma gandeam, uitandu-ma la pres ce repede trec anii si ma intrebam dece ai plecat. Ultima clipa pe care mi-ai lasat-o in paharul cu apa a fost clipa fericirii sinistre si langa pahar o tigara pe jumatate arsa de lacrimile tale din noaptea aceeaa cand eu visam sa desenez umbre ale oamenilor fericiti de pe strada. Tu nu ai stiut sa iubesti... tu ai stiu doar sa imi calci amarul ochilor in mare si apoi sa mi-l ascunzi in nisip. Nu il mai caut, nu imi calc sarutul, nu mi-l arunc, nu mi-l caut. Eu mi-l regasesc in fiecare dimineata in cafeaua buzelor lui nu buzele tale... el e doar un fir de praf aruncat pe pres... tu ai fost mai mult decat dulce-amarui.

-de ce ma iubesti?

-e inexplicabi...

dimineti...

In fiecare dimineata ma trezeai in urma pasilor tai pierduti spre bucatarie. Imi placea sa imi desfac tigara si sa o sting in ochii tai iasr scrumul sa imi alunece pe gatul tau in sensul invers al acelor de ceasornic. Imi stingeai sarutul cu buzele tale roase de frunzele timpului.

*vrei sa alergam pe plaja?*

sarut la malul patului

Patul statea nemiscat in coltul umed de gandaci iar noi, ascunsi intr-o privire de cer, ne cautam peticul de perdea rupta in mii de ganduri sticloase.
Imi alergai sarutul pe mijlocul palmii cearceafului. Era alb cu pasari ce migrau catre somnul amar al sarutului tau; innebunitor de amar-dulceag ca vinul varsat in noaptea in care ma alergai pe strazile pustii si imi sarutai gatul inimii mele si ma prindeai de mana cazatoare!Imi asterneai urmele pasilor tai  ca mantia lui Poseidon , plina de melcii valurilor din vara trecuta. Scoicile imi desenau chipul tau in spuma iar eu imi ghiceam destinul in tridentul soarelui.
Patul se transforma usor usor in mare iar pernele noastre cazande erau norii...

In seara asta pleci?

Nu... in seara asta imi alint gandul in bratele tale...

minute...

Imi placea ca in fiecare seara sa ii cotrobai prin buzunarele goale ca mai apoi sa il sarut si sa ma sarute. Obisnuiam sa stam la un camin darapanat, cu patul care scartaie si cu aerul sarat de la mucegai. Obisnuiam sa iesim pe coridor si sa fumam tigari ieftine doar ca sa ne ajunga banii. Obisnuiam sa ascultam in fiecare seara vama veche si sa radem ca nebunii la o portocala, zicand ca e colorata ca un melc bronzat!
Obisnuiam ca dupa un sarut sau mai multe sa adormim separat dar totusi impreuna si sa cadem prada himerelor noptii. Imi doream sa nu se sfarseasca acest cosmar de dulce si sa nu trebuiasca sa fug de mine insami. Imi doream sa duram ca si frunze uscate batute in cuiele cerului.



Si trecusera minute...

intamplare

*

-Stiti cumva cat e ceasul?
-Pai... 12:30, spuse cu un fel de oftat adanc!Dar nu aveti telefon?
-Ba da, dar nu am setata ora! Multumesc mult!

                                                                                 *

Parea un om calm.Totul parea trist in jur, ca intr-un vagon din zilele noastre. Canapeaua de plus parea muscata de sobolani mizeri scaldati in umbrele boschetarilor care trecusera pe acolo. Zic boschetari pentru ca era un tren de asa natura incat in fiecare dimineata la ora aceea gaseai numai oameeni cu sticlele in mana cautandu-si biletul pe care nu il cumparase, dand ultimii bani pe o bautura de cea mai slaba calitate,pe  care daduse maxim 2 lei.
In ultimele zile nu am mai mers cu trenul. Nu am mai simtit nevoia sa plec, insa ultimele discutii  din casa m-au facut sa imi doresc sa evadez. Curand aveam sa evadez din nou.

-Cum te numesti?
Il priveam cu un gol imens. Amandoi stateam la fereastra sa privim mondenul desirandu-se in spatiul dintre noi. Buzele i se miscau iar eu imi gaseam neuronii dansand in ritmul muzicii.
-Poftim? Ma scuzati aveam castile si nu v-am auzit.Tonul vocii mele ingheta orice firmitura de caldura.
-Cum te numesti? Si tu ai un nume, nu?
- Da...Casiana. Pe scurt Sia!''
-Incantat.Damian!

momente

Ii era rau si i-am stat alaturi.

Era mai galbena ca patura pe care a varsat o lamaie decojita , ramasa acum doar zeama stinsa in cana ei cu o broasca testoasa!

Ii era frica pentru ca mereu a fost lasata singura si acum... ma avea pe mine!

"...imi e rau! Si totusi te iubesc!"

ultima data

-E ultima oara cand facem dragoste!

-Da! Si ultima data cand ma vezi!

****************************

studentie

Facultatea de Istorie si Stiinte Politice "Ovidius", Constanta!
2012-2015!

Sunt studenta!

renovare

Blog in renovare.
Va rugam sa lasati visele intr-un sfert de luna

p.s. in asteptarea rezultatelor de la facultatea de istorie

seara

Imi citeai etichete rupte pe sticlele de Coca-cola care erau aruncate in parc. Imi citeai zambetul si stelele. Cerul se numara in ochii tai drogati de lumina si de fumul ascuns in umbra ta! Te-ai asezat cu capul pe genunchii mei si ti-ai aprins o tigara. Mi-ai dat-o ca si cand ar fi cadoul tau destinat mie pentru simplul fapt ca stau si te ascult aberand. Aberatia de cuvinte moarte imi stralucea in paradoxul bancii scaldata in raze de tigara. Ti-ai rupt maioul in mii se franjuri si ai inceput sa razi. Am ras. M-am oprit si mi-am pus capul pe sanii tai, ascultandu-ti inima galopand in nesfarsitul drum al drogului tau! In cele din urma ti-am luat tigara si am inceput sa fumez. Ochii tai imi repezeau zambetul spre un nesfarsit glas al tacerii. Ai inceput sa canti. Vocea ta parea ragusita ca intr-o sticla!M-ai intrebat daca iti place iar eu ti-am raspuns ca da! Asteptam sa obosesti ca sa adormi pe genunchii mei ca atunci cand erai mica iar eu, ca un frate mai mare pe care nu l-ai avut niciodata, sa te tin in brate si sa te privesc, asa drogat cum eram. Imi sarutai obrazul cum nimeni nu mai facea dar te-am orpit pentur ca in seara aia iti simteam limba mai ceva  ca un cuvant de sabie. Imi strapungeai orice durere de vis si orice alunecare spre eternitate. Ma opreai si nu vroiam lucrul asta. Te opream si imi dadeai mana sa te cuprind si apoi sa ma ridic si sa te iau in brate. Cuvintele isi pierdusea de mult sensul iar acum tot ce cautam era linistea... dar nu orice liniste...ci cea de dinaintea furtunii. Imi spuneai ca ai de gand sa mai bei un pahar de vin si daca te trezesti la spital nu iti pasa pentru ca ai ceea ce ti-ai dorit intotdeauna: eu, cer, stele, luna, tu, banca, parc, drog! EU! Imi venea sa plang si ca intr-o eroare de tristete te-am sarutat prelung. Te-am lasat pe banca si am plecat. Cat de banal!

Cat de amara a  fost acea plecare, Eliza?
Cat de nenorocit am fost, Eliza?
M-ai regretat, Eliza?


Eliza, Eliza ai fost comarul meu iubit!